Marea, Sara si rozul cu reflexe albastrui

Poate eu am să fiu domnișoara bătrână cu zeci de pisici, dar prefer cateii. Poate peste ani am să urăsc totul, poate am sa iubesc prea mult sau în cel mai fericit caz nu am să îmi amintesc nimic din ceea ce mă înconjoară.  Nu îmi pot ghici viitorul, dar cred că, daca puteam, as fi concurat la titlul de regina a magiei albe, fara succes, nu e mărimea mea, eu port 10, iar în lunile bune chiar și 8.
Si totusi, la drum de seară, luai o iubită Sara și ne asezaram cuminți pe malul mării, din geantă ieși grăbită o sticlă de Rose,  iar cum nebunia nu are carte, rasarira și două pahare. Ghicisem deja ce urmeaza.

Nu știu dacă era dragostea pentru mare, vinul sau filozofia,

ceva îmi încălzea inima... fiecare lumină reflectata pe luciu apei imi spusese o poveste frumoasa...
Ma sfasie sentimentul asta.

Progenituri jegoase, nu va este scârbă să vă dați părul ăla cu gel?

 Este  timp de când nu am scris, nu v-am scris. Am fost în vacanță, o vacanță frumoasa în care m-am regăsit, m-am adaptat la noua viață și am plecat pe drumuri noi. Despre ce am găsit aici am să scriu curând, acum sunt prea mâhnită, prea tristă.
 

 
 De ceva timp mă chinuie îngrozitor drama fetei din Văleni, știu că și pe voi... Citesc continuu valuri de comentarii și articole despre cele 7 progenituri scârboase, care sunt cumva scuzați de niște imbelici la fel de imputiti sufletește ca și ei. Ce n-ați înțeles voi este că aveți sufletele alea în putrefacție și emanați un miros scârbos de creier alterat. Mi-e scârbă de cei șapte cum îmi este și de cei care au îndrăznit să gândească că acea tânără de 18 ani și-a cerut drama. Mă terifiază mentalitatea de popor bolnav psihic. V-aș compara cu cele mai îngrozitoare existențe, dar parcă nimic nu mă face să exprim ceea ce meritați.
 
 
 Băi, infecților, știți care este norocul vostru? Că v-ați născut în România. Într-o altă țară, cu oameni sănătoși la cap, violatorii și pedofilii sunt linșați, iar instituțiile statului se chinuie cu scârbă să îi protejeze de furia mulțimii, în timp ce voi primiți caracterizări bune de la dobitocii din jurul vostru.
 
 
 Am să vă povestesc de ce ajung să fiu fericită că am plecat, am fugit, spuneți cum vreți.
 
 
 Ne mutasem recent într-o zonă extrem de frumoasă a Dublinului, una turistică, pe malul mării. Dun Laoghaire este un loc frumos, liniștit, cu oameni drăguți și civilizați. Într-una din zile, în timp ce mă pregăteam să ies la o plimbare, aud soneria, era un sunat obsesiv, ies pe hol și văd cum cineva bătea cu putere în ușă de la intrare în clădire, dau să ies, dar nu apuc, un individ da buzna și trece violent de lângă mine, se oprește la ușă vecinului și începe să o lovească cu pumni și picioarele în timp ce înjura și țipa cât îl țineau puterile. Inițial, m-am gândit că el și vecinul meu au ceva conturi neîncheiate, însă oricum nu era normal să se manifeste așa într-un spațiu public. L-am rugat să iasă afară, atunci omul a încercat să îmi spună care e treabă, nu înțelegeam nimic, vorbea o engleză-irlandeză cu un accent care nu făcea deloc casă bună cu urletele. După ce l-am mai calmat, a început să îmi povestească iar, probabil văzându-mi față sceptică, m-a rugat să merg cu el până la chioșcul de ziare unde mi-a arăta un articol de o pagină care îl avea protagonist pe vecinul meu. Omul drăguț pe care îl salutăm dimineața era un pedofil, ieșit din închisoare și reintegrat de către instituțiile guvernamentale. Am rămas mută! Bărbatul, care cu puțin timp înainte mă speriase crunt, îmi spunea că dacă poliția nu îl ridică din zonă, ei îl vor linșa public, că nu pot să accepte ca o astfel de bestie să locuiască în apropierea copiilor. L-am intrebat pe omul cu scandalul dacă el are copii, iar el mi-a zis că nu, dar că asta nu contează... În două zile, poliția l-a luat pe vecin, în tot acest timp grupuri de bărbați au pândit casa, respectivul nu și-a putut muta lucrurile decât cu ajutorul forțelor de ordine.
 
 Azi dimineață, la radio se discuta un caz similar, întâmplat în acest weekend, când un altul a fost recunoscut și bătut, în fața secției de poliție, de către cetățeni furioși, asta după ce violatorul fusese mutat dintr-o altă zonă exact din același motiv.

 Asta e diferența între noi și alte țări civilizate, una de implicare socială, de empatizare și suport pentru cei vulnerabili
 
Amanunte aveti aici:

http://www.independent.ie/irish-news/convicted-rapist-beaten-and-chased-out-of-dublin-suburb-by-furious-mob-31279930.html

 Nu încurajez violența sau crima, dar parcă făcând comparația, mă doare să văd cum o parte a poporului meu nu simte pic de milă pentru biata fată. Ce spune asta despre noi? Cum este posibil să fie în libertate, să doarmă în patul lor, să vină zâmbind la judecată, le-aș șterge zâmbetele ălea împuțite de pe fețe prin metode care ar merge perfect cu sare. E strigător la cer! Iar mai dureros este că nu sunt decat 7, ci sute...asemenea lor sunt toți cei care îi găsesc nevinovați.
 
 Sunt neputincioasa, știu că și voi, dar poate împreună putem să îi transmitem un mesaj tinerei care trăiește tot acest coșmar. Eu aș strânge-o în brațe și i-aș spune că este puternică,  apreciez cum își găsește tăria de a lupta și e luptă dublă.
 
 Noi, oameni care avem suflete acolo unde alții au stricăciuni, știm că nu ești vinovată, știm că meriți să ți se facă dreptate, știm că vei primi sentimentele și empatia noastră, iar într-o zi vei fi bine, ai să vezi!

Te urăsc gândindu-mă că nu mă poţi iubi şi tu, dar te iubesc, România!

Trăirile pe care le am zilele acestea sunt asemenea celor din faţa unei despărţiri iminente. Mă doare... mă întorc pe toate părţile şi pe fiecare parte mă ard bine, ca pe un proţap în care dorul şi iubirea sunt nişte flăcări nemiloase. Despărţirea de România e mai grea decât a fost când am decis să fac pasul. Şi, da, plec din ţara...Aşa cum au făcut-o atâţia oameni importanţi pentru viaţa mea.

  De ce? Pai, să povestesc cum s-a întâmplat.

  Ani mulţi, am sperat, cu disperarea unei mame care îşi pierde copilul, că România va face paşi către evoluţie, dar am avut ghinion, ghinionul de a lucra în locul în care veştile proaste ajung cu viteza neregulamentară, iar cele bune veneau la pachet cu "e discutabil". M-a pus Sfântul să citesc, să vreau să evoluez, să visez, să mă preţuiesc, să am pretenţii şi să aştept în hora mea oameni de calitate. Mare greşeală! Ignoranţa mi-ar fi hrănit fercirea, dar m-am ambiţionat sa-l iau pe "se poate" în braţe si l-am ţinut atât de strâns încât a făcut poc...şi am explodat cu el...

 
  Ultimii ani din viaţă i-am petrecut crezând, sincer, că dacă vrei, poţi. Nu a fost ca-n planul meu boem cu accente de idealism. M-am lovit cu regularitate de un sistem imatur şi bolnăvicios, de principiul ciolanului cel mare şi de o răutate izvorâtă din neajunsuri şi egoism prostesc. Mi-am repetat robotic în minte că orice este posibil, chiar şi o Românie civilizată şi responsabilă, dar după un deceniu de aşteptări, am depus armele.

 Sunt jurnalist, îmi respect breasla, dar mă doare să văd că în aceeaşi oală sunt şi cei care cred că Bianca sau Pamela sunt subiecte de interes naţional. Mă uitam într-o zi la tv, o ştire economică de mare importanţă, când transmisiunea este spartă de declaraţia Oanei Zăvoreanu despre divorţ... Ok, nu vreau să  jignesc jurnaliştii specializaţi pe tabloid, nici pe Bianca, dar vreau să cred că doar atunci când nu vom mai oferi asemenea modele, generaţiile care vin se vor îndrepta spre alte valori.

  In cea de a doua mea casă, redacţia, în fiecare zi se primesc comunicate, buletine de presă, etc...şi, în fiecare zi, educaţia, inconstienţa şi prostia îşi spun cuvântul. La emisiunile pe care le moderam ajungeau fel de fel de oameni...unii mai mari, alţii mai mici şi mulţi minusculi, şi, da, minusculii fac audienţă. 

  In centru, pe Calea Bucureşti, după prima căldură, ţi se întinde, ca-n poveste, un covor, din pacate, de coji de seminţe. Stiu cam toate manelele, şi culmea, mă caută ele pe mine, cântă sub geam din portbagaje cu subwoofere mari sau de la vecinii care ţin dieta disociată, zilnic grătar şi voie bună.

  Agresiunea în trafic e naturală, poliţia ridică din umeri, şi aşa sunt puţini, cu uscături multe şi cam sătui să spună în scris că pe trecerea de pietoni trec oameni, că alcoolul nu e prieten cu volanul, ca viteza ucide.

  In politica, lucrurile sunt clare...cei care intră din convingeri puternice, se convig repede ca nu au loc de aplaudacii orientaţi bine. E drept, am câţiva prieteni care îşi fac bine treaba, dar sunt caţiva doar.  Feţele triste, oamenii satui de aşteptare, ignoranţii şi superficialii sunt decorul general. Şi mai sunt câţiva rătăciţi care trăiesc să construiască o lume mai bună, da, acei nebuni care umblă pe jos ca să ii inveţe pe semeni puterea îmbrăţişării, zâmbetului, implicarii...frumoşii ciudaţi de care imi va fi dor.

  In afaceri reuşesc adaptaţii, cei cu strategii neortodoxe şi  cei care lasă totul pentru un cont frumos, restul asistă la cum le ies peri albi în timpul cozilor de la Finanţe... Însă, cunosc şi oameni care luptă şi reuşesc, dar preţul e greu de estimat, pentru că ţara mea mama funcţionează şchiopătând atât ca sistem , cât şi ca resursă umană, dar, deh, România e plină de români formaţi după chipul şi asemănarea sa..

Oamenii frumoşi şi bogaţi în simţiri aşteaptă în tăcere sau îşi blochează comunicarea cu acea parte urâtă a societăţii. Copiii noştri geniali îşi fac drum către alte tărâmuri mai civilizate, unde există o scară reală a valorilor. Artiştii nostri valoroşi ies ocazional la vedere, atunci când pseudoartiştii sunt prea ocupaţi să facă bani, unii cântă în trei concerte pe zi :(. Scriitorii noştri de excepţie sunt valori naţionale doar postmortem, actorii noştri iubiţi sunt umiliţi în piaţa publică de nişte guvernanţi semidocţi(si sunt draguţă), părinţii nostri îşi aşteaptă pensiile de 400 de lei ca să îşi cumpere medicamente de 500, salariile sunt o jignire pentru orice om care crede că merită să trăiască, sistemul asigurărilor sociale e ocupat permanent cu remanierea, învăţamântul experimentează de 25 de ani formule noi, toate "inovatoare". 

As putea sa scriu zeci de pagini fără oprire, dar strigătul meu va fi unul care va ajunge în acelaşi coş cu al altor fugari. Şi oricum, lectura multă e otravă curată.

  Nu pot să plec înainte de a-i transmite României că sper ca tot ce-am adunat negativ despre ea sa-mi fie contrazis...măcar, într-o buna zi...

  Las în urma oameni minunaţi, pe care ii iubesc sincer, las în urmă un dor imens de ţară, dar nu de ţara politicienilor mocirliţi mereu ca după inundaţii, ci de ţara  valorilor, o ţară a Brătienilor, a lui Maniu si a altor eroi cu sau fără nume, o ţară a poeziei de excepţie, o ţară a bogăţiilor care te vindecă şi te hrănesc. Las aici, acasă la mine, iubiţi părinţi şi rude, prieteni cum rar gaseşti pe Pământ, comori pe care unii se fac că nu le văd şi, bineinţeles, speranţa că într-o zi ceva se va schimba. 

  Te iubesc, România, şi, te urăsc gândindu-mă că nu ne poţi iubi şi tu!

 Iar pentru voi, luptători glorioşi, cei care rămâneţi neînvinşi aici, am cele mai calde gânduri şi respectul pe care-l meritaţi. Poate de la distanţa voi fi mai utilă decât am reuşit să fiu în anii mei de implicare nebună.

Spre marea ta de energie plină

Ştiam că va veni...
ştiam că va veni în viaţa mea,
că undeva era ascunsă
sub chip atipic de dragoste supusă

M-am regăsit timid în forma ei,
cu milioane de simţiri şi de idei,
c-un infinit de tainice cuvinte
mă vrea aici, mă vrea zâmbind în minte

Asprimea mea, căldura ei,
cu planul meu şi cu răspunsul ei...
Imi spune încet ca să deschid
tot ce-mi propusesem să închid

Şi vreau să alerg spre Univers,
spre universul dragostei fără exces,
spre marea TA de energie plină,
iubitul meu cu inimă senină


Şi ştiu că nu e împrumutat...
Gândind că, uneori, am căutat
    să cred, să sper, să pot,
    să vreau, să simt... e tot!

Delir de vara in miez de iarna

Delirez! E delirul dulce al febrei sufletesti. Sunt intinsa pe plaja calda, adie un vant rece cu miros de flori uscate. Deasupra sunt ele, stelele, cele de care mi-ai vorbit de atatea ori, cele pe care le-ai adorat atat, in dreapta e ea, marea, cea pe care o iubesc cu patos. In stanga esti tu si ea-cea care m-a transformat in ceea ce tu iubesti timid...Te privesc pe furis, dar nu te vad...vad doar pasiunea ce te transfigureaza. Ma cutremura ceva...mi-e frig? Nu, e vibratia pe care o simt fara atingeri, fara cuvinte... Aud o melodie pe care o canta libertatea sentimentelor mele, e libertatea care ma face sa nu plec. Si...primul strop de ploaie, cea mai curata materie care m-a atins, imi curata sufletul si imi smulge firav un zambet...Ma ridici si ma pastrezi doar pentru tine, n-ai vrea sa ma imparti nici cu pamantul, iar eu traiesc plutirea in bratele tale. Si ploua! Iar noi dansam parca un ritual de purificare. Aici, in spatiul halucinant de profund, suntem doar unu. E atat de frumoasa melodia picaturilor de vara... E fantezie? E ceea ce primesti o singura data? E existenta sanatoasa a vietii in doi? E tot ceea ce nu se poate masura... esti tu - cel care poti face sa dispara stelele, iar marea sa amuteasca...

Femei avariate responsabil

Aşa suntem noi, mereu pregătite de ceea ce nu ne dorim să se întâmple, mereu dispuse să dăm totul pentru un întreg, mereu pe fugă, de parcă maratonul este a doua noastră natură. Femeile se avariază responsabil aproape în fiecare zi. De multe ori, ceea ce se întâmplă în jurul nostru, ne face să urlăm, iar de fiecare dată o facem în interior. Sunt momente când ne promitem solemn că data viitoare va fi altfel, însă de fiecare dată e la fel. De atâtea ori considerăm că suntem în contextul potrivit şi de atâtea ori realizăm că este efemer. Femeile iubesc într-un fel ciudat, felul acela care lasă urme, cele mai multe devin defecte pentru cel care intră ultimul în viaţa noastră...E drept, nu merită tot bagajul de frustrări şi limitări, însă dacă ramâne, e clar, el este. De la an la an, devenim tot mai uzate, reparate pe alocuri şi mereu în gardă. Problema este că nu avem probleme, şi, totuşi, trăim pentru a ne complica viaţa. Nu ne sileşte nimeni să ne implicăm nebuneşte în cele mai banale momente ale vieţii, nu ne obligă nimic să suferim pentru fiecare poveste tristă, uneori ea nici măcar nu este a noastră, nu ne aruncă nimeni în situaţii complicate, intrăm pentru că am învăţat să ne hrănim cu ele. Să descurcăm, să desluşim, să ne mâncăm nervii, să căutăm noduri în fire drepte... astea suntem noi, nişte mecanisme colorate, parfumate şi complicate. Viaţa aia liniştită, pe care o căutam teoretic, ne scoate din minţi, iar dacă o avem, e grav, e deprimant. Cine ne mai crede când spunem că suntem în căutarea normalităţii?? Să fim serioşi! Doar suntem femei deştepte, puternice, evoluate...doar nu am vrea să trecem prin viaţă ca nişte legume, care , apropos, după ce se pălesc sunt bune de aruncat... De fiecare dată cand ne implicăm, când suferim pentru cele mai banale gesturi, când regretăm cele mai impulsive alegeri, când iubim cu disperare, când selectăm cu inima, când visăm la imposibil, când alegem diplomaţia, când coacem cu lunile un mare eşec, când alergăm fără ţintă doar de dragul implicării, mereu, dar absolut mereu ajungem să ne dăm câte o daună, uneori chiar totală. Şi uite aşa, pentru că ne place tot ce este anormal, imperfect, puţin periculos şi poate chiar murdar, ajungem să fim avariate deasupra umerilor, însă de fiecare dată o facem responsabil...Ştiu, nu suntem toate aşa, dar cele care sunt,se ştiu şi ştiu ca este incurabil.

Iată, că vine un nou an, în care ne propunem un alt set de reguli, din care vom respecta poate nici jumatate, dar de care ne vom aduce aminte în timpul unei alte avarii.
In rest, numai lumina si...Full Casco!

Am 30 de ani?

Daca l-as fi ascultat pe Balzac, 30 de ani m-ar fi prins trista, debusolata si singura. Fara suparare...ori eu nu simt varsta biologica, ori noi am invatat sa savuram trecerea anilor.

Poate, candva, de a lungul acestor ani, m-am temut de cum ma vor gasi cele 3 decenii. E adevarat, la 20 de ani imi inchipuiam totul altfel, ma vedeam in alte locuri, inconjurata de alti oameni, insa timpul ne trimite mereu spre ceea ce cautam sa fim, iar eu, astazi, sunt exact ce am cautat sa fiu. 

In toti ani care au trecut, am invatat. Am invatat cum sa iubesc, cum sa urasc, unde sa ma pozitionez, cum sa savurez fericirea, unde sa-mi  gasesc linistea si ce sa arunc din bagajul emotional.
N-am fost perfecta nicicand, nici nu cred ca am sa fiu...Am invatat ca perfectiunea este ca o durere de cap in forma continua, am invatat ca este mai sanatos sa te inconjori de imperfectiuni frumoase decat de false forme fara cusur.
 Am invatat in anii astia puterea refuzului, pretuirea de sine si dezinteresul fata de parerile neavizate. Am fost mereu un aspru judecator al vietii mele, am ales rational, dar si dureros de sentimental. Am plans, am ras, m-am urat si m-am ridicat in slavi, iar din tot caruselul asta emotional am invatat sa fiu eu.

Cu 10 ani in urma nu ma gandeam decat la ce am de facut, astazi, fug cu disperare de banal si pretuiesc mai mult drumul decat destinatia.
 In anii astia am descoperit sute de portrete, unele frumoase, altele ingrozitoare. Cel mai mult m-au conturat uratii, de la ei am invat durerea, suferinta si mizeria. Lor le multumesc, daca nu ii intalneam  poate ca as fi fost fragila si instabila, fara ei poate ca n-as fi avut acelasi contur.
Mi-au trebuit ani ca sa invat sa aleg, este ca la supermarket, testezi produse, pana alegi ce ti se potriveste.
Am invatat tarziu ce inseamna o imbratisare, dar, azi, ii cunosc si puterea(Panse, ai facut treaba buna!).
 La 30 stiu ce minunata e iubirea aia ca-n clasele primare, fara prea multe calcule si fara intrebari, doar cu trairi, atat de frumoase incat le pot vedea in oglinda. All-in!
Astazi, n-as da nici o luna inapoi, caci fiecare zi inseamna o piesa din mine.

Daca o femeie infloreste la 30 de ani este pentru ca pana aici strange formulele magice

La 20 de ani eram o rasfatata,  nu-mi placea mai nimic, atat de putine lucruri ma incantau, dar radeam mult si cu pofta. 

La 25 de ani se intamplau atatea intr-un timp scurt, imi dadusem sensurile vietii peste cap, nu ma intelegeam si ma gandeam serios ca ar trebui sa ma linistesc, sa intru si eu in randul lumii, dar a tinut putin...

La 30, am sa va povestesc la anu, ca doar ce am intrat in ei...

Frana de mana a ego-ului...

Uneori ne ratacim pe drumuri drepte cu un singur sens, alteori dam sens unui drum in care n-am fi crezut vreodata. Mereu cautam o cale facila catre ideal, dar rar ne amintim ca idealul este complicat. Banalizam cele mai profunde momente si exageram cele mai superficiale intamplari. Ne lasam condusi de iluzii si ne infranam cele mai frumoase sentimente. Ne incordam trairile in cutume si ne incorsetam fiorii in norme inutile. Doar, deh, societatea ne vrea oameni de isprava, iar libertatea exagerata ne-ar putea afecta imaginea care ne pozitioneaza pe harta existentei. Si, intr-un final, ne vine sa fugim de ei, de noi si sa traim fara scop, fara limite, fara constiinta si fara animalul social din noi...

Episodul in care am avut cancer, cu final fericit. Episodul in care sistemul te distruge, fara final...

-Ce se intampla, domnul doctor, ce am?
-Pai, de unde sa stiu eu, sunt sanse egale sa fie sau nu cancer. Facem operatie, biopsie si vedem!

Asa incepea drama mea, cel mai marcant moment al vietii pe care, acum, simteam ca nu am pretuit-o destul.
Povestea mea de "cancer" a continut mai mult decat o boala, a cuprins oameni mizerabili care s-au jucat la propriu cu suferinta, dar si suflete minunate care au fost acolo sa stearga dureri pentru care nu s-au inventat tratamente.
Aveam 27 de ani cand am descoperit ca am un nodul la san. Ipohondra cum sunt, am inceput, in secunda a doua, sa fac cercetare pe internet, mare greseala, caci pana la prima vizita la doctor m-am automutilat sufleteste. Gata! A venit si primul control, prima trauma, primul doctor care cu o raceala greu de descris mi-a vorbit in graba si m-a chemat de urgenta la operatie. Operatie!? Asa fara analize? Nu, mi-am zis! Trebuie sa merg la un alt doctor. Asa am si facut, doar ca aceasta a privit-o pe prietena care ma insotea, ea studenta la medicina, si m-a trimis catre un set de teste mai sigure. Am ajuns la primul elastrograf. Aici, doctorita, renumita de altfel, mi-a povestit despre sani, despre aparat, despre ce ar trebui sa iasa ca sa nu imi fac griji etc. Frumos din partea ei, pentru ca deja ma invatasem cu consultatiile fara prea multe cuvinte. Dar, la momentul adevarului totul s-a schimbat, aparatul arata o imagine care prevestea cancer. Am luat-o de la capat, disperare...Ce fac? Cum imi anunt parintii, fratele? Cum le pot face eu asta? Si, totusi, mai aveam sperante, medicul imi zice ca imaginea poate sa fie inselatoare si ca ar trebui sa imi fac niste analize hormonale. Asa a inceput episodul analizele, analize de care nu auzisem niciodata, bifam pe saptamana o lista lunga. Insa, niciun rezultat nu jusftifica prezenta nodulilor. Asa ca, am mers constiincioasa la un alt control, de data asta un aparat mai performant...Intinsa pe spate, cu inima cat un purice, asteptam sa mi se spuna ceva, sonda se plimba alunecand pe gel, iar eu simteam ca timpul trece prea greu pentru mintea mea facuta scrum, cand doctorul se pregatea sa deschida gura, ma trecea un fior rece care se plimba nestingherit pe corpul meu deja infrugurat de o frica ce ma agresa. Primele cuvinte... -Aici e cancer, nu, nu-mi place! Nu-mi erau adresate mie, ci reprezentantei companiei de la care se achizitionase aparatul. Cred ca pentru a treia oara am avut senzatia ca ma scurg din propria materie, valuri reci si fierbinti dansau pe mine... Am incercat sa zic ceva, dar nu reuseam sa imi gasesc coerenta, au inteles ca vreau sa stiu ce se intampla, iar raspunsul a fost: "Sa-ti mai faci o programare la endocrinolog." Pai, pai... Am iesit pe usa gandindu-ma de ce ma trimite iar la endocrinolog daca aparatul arata cancer, asa ca sa nu-mi dea ea vestea?!
Am urmat cu strictele fiecare indicatie si pentru fiecare afirmatie am consultat mai multi doctori. Totul a durat un an. Un an infernal, anul in care in jurul meu am trasat un nou contur, anul in care am plans fara sa stiu ca o fac, anul in care totul a avut alta culoare...Programari la operatie si intoarceri din drum, injectii si tratamente naturiste, teste peste teste...
  Atunci, nu mi-a fost frica de moarte, mi-era dor de tot ce as fi  putut lasa aici. Atunci ma durea doar suferinta oamenilor pe care ii iubesc cu disperare, ma durea durerea pe care o provocam...Zilnic, imi vedeam parintii plangand, imi simteam fratele disperat. O, Doamne, era mai usor daca as fi fost singura, macar eram doar eu... M-a distrus ideea ca ii fac sa sufere, dar in acelasi timp ei au fost cei pentru care nu-mi permiteam sa renunt la lupta.
  Atunci, am simtit ca oamenii pot fi tratamente...Am simtit sa nu spun ce mi se intampla, le-am impartasit doar celor mai apropiati, iar ei au fost acolo langa sufletul meu, dispusi sa plece cu mine de mana la lupta.
  Atunci, fiecare carte citita avea un parfum pe care nu-l mai simtisem, fiecare floare avea alta forma, fiecare moment era parca trait intr-o alta lume...
  Atunci, am simtit un sistem mai bolnav decat mine, doctori pentru care bisturiu este totul, doctori care nu dou doi bani pe ceea ce provoaca in suflete. Am descoperit ca in tara asta este vorba doar despre boli, de parca acestea ar fi purtate de roboti, nu de oameni cu sentimente...
  Atunci, am aflat ca lupta poate fi dusa cu zambetul pe buze, ca nimic nu e prea mult, ca nicio cruce nu este prea mare, ca niciun sacrificiu nu e exagerat.

Am aflat despre mine mai mult decat as fi putut sa o fac daca as fi dus o viata linistita, am aflat ca fara viitor, viata are alte prioritati...Am invatat ca ceea ce am astazi trebuie transformat in traire, am inteles ca daca in jurul meu sunt oameni cu sentimente frumoase, nimic nu ma poate face sa renunt.

Anul trecut am aflat ca nu e cancer, anul acesta am aflat ca tumoarea mea este o "malformatie congenitala", pe care multi nu au vazut-o.

Stiu ca nu am luat un Oscar, dar mi-au trebuit trei ani pana sa scriu despre asta, asa ca simt sa va multumesc.

Multumesc, Silviu, pentru ca ma iubesti cu atata disprerare! Multumesc, Nico, pentru toata implicarea!
Multumesc, mami, pentru ca ai stiut mereu sa fii cea mai buna mama!
Multumesc, tati, pentru ca m-ai facut mereu sa ma simt pretioasa!
Multumesc, Laura, pentru ca mi-ai sters lacrimile si mi-ai suportat cele mai negre zile!
Multumesc, Claudia, pentru ca te-am stiu mereu langa sufletul meu!
Multumesc, Simo, pentru ca esti mereu pregatita!
Multumesc, Luiza! Multumesc, d-nul Patru!
Multumesc, Edi!
Multumesc, Alina Petcusin!
Multumesc, doamna doctor Craioveanu Ana-Maria!
Multumesc, doamna doctor Lascu!
Multumesc, Tzutu!
Multumesc, Georgi!
Multumesc, Anitza!
Multumesc bunicilor mei!
Multumesc familiei extinse!
Multumesc tuturor care ati fost acolo langa sufletul meu!

Povestea mea este una fericita, poate a fost un semn, poate altfel nu invatam sa pretuiesc viata.
Voi, cei care astazi luptati, sa nu uitati ca mai presus de orice este sa crezi si sa cauti putere!

PS: Acum trei zile, mi-am tatuat fundita roz, am facut-o pentru ca nu vreau sa uit! Cancerul de san nu mai este o boala incurabila, lupta cu noi este dificila, insa doar rezultatul conteaza in final.

Dorul de calcat pe dude...

Mergeam cu pasi repezi spre terasa cu panselute, a nu se intelege flori, ci prietenele mele. Atatea ganduri... ma transformau in carusel emotional, insa momentul care era la cativa pasi de mine ma facea sa simt deja relaxarea. La un moment dat, arucandu-mi ochii in pamant vad cateva dude albe cazute recent din pom. Mamaaa, vreau sa ma descalt si sa le strivesc intre degetele picioarelor, exact cum faceam cand papucii stateau in fata portii, iar eu alergam nebuneste. O emotie inexplicabila m-a cuprins. De ce vreau sa calc pe dude?! Mi-e dor, atat de dor... Sa fie oare fericirea unica a copilariei sau mi-e dor sa imi arunc pantofii cu toc si sa ma cuprinda amnezia? M-am abtinut, n-as fi fost social acceptata daca apaream cu pantofii in mana si murdara. Of, animalele sociale din noi sunt fiarele nemiloase ale propriei noastre spiritualitati. Poate, data viitoare!

N-am ales sa ma fac mare, s-a intamplat!

Atunci, nu stiam ca ma asteapta un drum complicat presarat cu altceva decat imi fusese dat sa inteleg in putini ani in care experimentasem doar mici intamplari. Atunci maturitatea insemna ceva ce deja aveam, asa ma simteam la 13-14 ani, un om matur. Ma incurajau cei din jur," -Ce matura este pt varsta ei!", auzeam frecvent despre mine. E adevarat, mimam intelepciune pe care o furasem de la cei mai in varsta sau din carti. Atunci credeam ca la 25 de ani voi avea copii...Ce naiva! In zile toride de vara, cand domiciliul mi-era in satul bunicilor, plecam la pranz catre prietenele mele, erau la capatul celalalt al satului, aveam costumul de baie pe mine, caci nu se stia cum ajungeam la balta. Asfaltul ardea atat de tare incat puteai face omleta pe el, dar nu conta decat destinatia si ce urma dupa. Uneori, plecam incaltata in pantofii cu toc ai bunicii, imbracata in rochia mamei, cu geanta spanzurata de umar si rujata obligatoriu, imi luam prietenele si defilam tantose prin centru'. Apoi dadeam spectacole la Caminul Cultural, a nu se intelege in incinta, ci pe scarile exterioare. Totul era inconjurat de o poveste boema, noi eram personajele principale, iar lumea satului se invartea in jurul nostru. Atatea nopti de poveste, care incepeau mereu cu: "Ma lasi sa dorm la ...? Hai, te roooog!" Si se terminau mereu cu: Bine, dar maine cand te trezesti sa vii acasa". Atunci, faceam juraminte eterne de prietenie si confidentialitate. Imi inchipuiam viata mereu alaturi de surorile mele siameze, pt ca eram imposibil de despartit. Dezvoltarea mea ca om a inceput cu acele principii, gandite in grup, cu secretele noastre sfinte, cu fiorii naivi aparuti din intamplari nevinovate, cu sustinerea vehementa a unor poziti fata de viata. Visul meu a inceput acolo, visam sa fiu "crainica" de televiziune si mi-am urmat o viata visul. Acolo, cu ele, in toate vacantele, m-am creionat. Am avut noroc de prietene perspicace, alaturi de care am dezvoltat cu imaginatie o existenta profunda.
 Uneori cand vad grupuri de fetite la joaca, ma opresc si le privesc, iar in minte creez un alt joc, fiecarei ii atribui cate un rol de personaj, una sunt eu, alta Georgiana, alta Alina...si le privesc si sper sa ramana una in sufletul alteia macar asa cum mi-au ramas mie prietenele mele dragi. E incredibil cum, poate sa treaca luni sau ani, atunci cand le revad simt o relaxare totala, de parca timpul nu a schimbat nimic, parca sunt bucati din puzzel repuse la un interval de timp in locul care nu a fost niciodata ocupat, cu toate ca in viata mea au reaparut partenere de suflet care mi-au insotit o alta perioada din viata.

Actor in propia-mi piesa

Mi-ar trebui zile care sa aiba 72 de ore fiecare pentru a putea participa la toate evenimentele care apar in fiecare zi, insa din pacate, o zi e scurta rau.
Acum ceva timp am fost invitata la un eveniment despre care nu stiam prea multe, dar venind dinspre o persoana de incredere  m-am dus cu ochii inchisi si am ramas asa pret de 40 de minute...cu ochii inchisi! Am experimentat teatrul labirint. A fost complicat, la nivel de emotie, dar simplu in rest.
In prima faza am fost legata la ochi, deci nu am vazut, ci am simtit. Si, in ciuda faptului ca sunt greu de convins, am simtit al naiba de profund tot ce s-a intamplat in jurul meu.
Dupa ce n-am mai vazut nimic, m-am temut ca voi avea in fata  cateva zeci de minute in care imi voi pierde rabdarea si voi regreta ca m-am dus. Dar a durat putin acest gand. M-am lasat dusa de colajul de sunet si arome, apoi am fost trimisa intr-o lume misterioasa, plina de fantastic. Eram parca in nuvela lui Eliade, La tiganci, dar cu un alt fir al intamplarilor. Piesa a fost o incursiune prin viata. Incepe cu momente care te arunca in copilarie si apoi de plimba prin existenta. Te face sa te regasesti si sa te apleci care un interior de care uiti adesea. In jurul tau apar mirosuri diverse si atingeri care te duc catre momente pretioase de care te ai indepartat, iti parvin diverse obiecte pe care incerci sa le recunosti, esti implicat in actiuni  fara a vedea ce fac ceilalti, pentru ca in jur e intuneric. Este un fantastic pe care ar trebui sa il experimentati. Ce s-a intamplat cu mine? M-a intors catre mine, mi-a asezat in cutiute distincte momente din viata si m-a determinat sa imi joc propria piesa de teatru, sa inchid ochii si sa imi acord timp in care sa privesc in urma pentru a-mi netezi drumul ce mi se arata inainte. De acum, cand voi inchide ochii, voi sti sa las banalul cotidian si sa imi ascult vocea simturilor si a sentimentelor. Multumesc!

Pe tocuri, fiti gata...va iubesc!

Ma simt bantuita de cele mai frumoase sentimente fata de femeile din viata mea. Prin targ umbla vorba ca n-ar trebui sa avem o zi anume pentru a ne arata dragostea fata de mame, bunici sau matusi, e adevarat, dar astazi e totusi ziua in care imi amintesc de fiintele in fusta care m-au marcat,se intampla involuntar.
La cativa anisori nu avem bani pentru flori, dar aveam un complice, pe tata, care stia cum se cumpara. Era aventura mea de primavara, ma simteam un personaj important dintr-o societate secreta, ascundeam felicitarea si muream de nerabdare sa o dau mamei. Cate emotii si cate framantari. Cu bucuria mamei ma hraneam pana la urmatorul 8 Martie.
Astazi, cand eu nu mai am pampoane in par, le privesc cu dragoste si ma intreb cum au stiut ele, femeile din lumea mea de copil, cum sa ma iubeasca asa . - Ai sa vezi si tu cand o ai copii, mi-ar zice mama.
Dupa ce m-am desprins de fustele lor, am dat de alte femei spectaculoase pentru mine.
Mimi m-a invatat sa scriu, sa citesc, atentie... cu intonatie, mi-a pus masa si m-a culcat la sanul ei, era invatatoarea exigenta la scoala si mama mea de la 12 la 18 , cand ma luau acasa. Doamne, de cate ori am urat-o pentru  duritatea ei, dar cat am iubit-o apoi, pentru tot ce mi-a dat neconditionat.
 Am trecut apoi la o noua etapa, clasa a V-a, o noua femeie a intrat in viata mea, era calda si blanda, mult am mai plans cand s-a pensionat.
Rand pe rand, au venit in universul meu femei care m-au definit, fiecare a marcat un contur in desenul uman de mai tarziu. Am invatat de la ele cam tot ce a trebuit sa am in bagaj cand am pornit in alergare catre noua mea misiune, aceea de a deveni si eu ca ele, femeie.
Niciuna dintre iubitele mele mame nu s-au priceput in a face declaratii gratuite, iar eu le sunt asemenea, de aceea, poate n-am reusit sa le spun niciodata in cuvinte multe tot ce au insemnat ele pentru mine, dar sunt sigura ca in adancul lor stiu ca sunt aici, mereu cu o parte din mine dedicata lor
Verisoarelor mele dragi, mai mici sau mai mari, de care sunt atasata iremediabil, le-am rezervat pe vesnicie o imbratisare cu dragoste.
Prietenelor mele dragi, alaturi de care am incercat o paleta larga de sentimente, cele care m-au suportat cu stoicism uneori, celor care m-au pansat, celor alaturi de care am descoperit ca Universul e infinit, celor ce mi-au redat directiile si au plans cu mine, celor care m-au imbratisat, cu acea imbratisare care iti da lumina cand inchizi ochii si tuturor sufletelor in carcasa frumoasa, incaltate in tocuri, le multumesc ca s-au aratat in viata mea,exact in succesiunea de care aveam nevoie. Va iubesc!!!

Primavara noua in amintire veche...

Nimic nu se compara cu tine, amintire batrana. Ramai cu noi, esti fidela pana in clipa in care ceva din interior te goneste spre uitare, dar amprenta ta persista intr-un colt care se  coloreaza cand nu te astepti. Asa s-a colorat si pentru mine, astazi, o primavara veche. Acea primavara care ma facea sa simt ca vacanta e aproape. Incalzirea pentru cea de vara mi-o faceam cu zilele de Paste. Invierea a fost mereu insotita de o bucurie colorata in verde crud. O asteptam fascinata. Numaram zilele, imi imaginam drumul pana la bunici, intalnirea cu prietenele mele dragi, care erau altfel decat cele de la oras, florile abia iesite din pamant ,care ma asteptau desavarsite in vacanta de vara, mi-erau dragi pentru ca le cunosteam maturitatea... Ajungeam la tara in prag de sarbatoare si totul prindea dimensiuni pe care astazi nu le mai vad... Atunci, cand eu masuram cat stergatorul de pantofi de la intrarea in casa, casa era imensa cu pervaz gros, pe care ma asezam confortabil in cautarea aventurilor scrise in carti ingalbenite de timp, ferestrele erau parca porti uriase catre primavara, iar primirea bunicilor era un regal de bucurie. Mamaie ma tinea strans in brate si ma saruta de nenumarate ori, de parca isi hranea cu disperare dorul de noi, urma mereu fuga la Vali si Viorica, prietenele mele dragi care ma asteptau parca mereu pregatite sa-mi fie camarazi de nadejde in construirea unui univers nou. Totul avea o cromatica pe care astazi am pierdut-o. Anii au trecut, vacantele s-au rarit, casa a devenit mult mai mica decat palatul in care am crescut, vecini au murit, au imbatranit, prietenele mele sunt aceleasi, dar acum au in casa un micut fabulos, care va alerga si el in cautarea corcoduselor necoapte. Insa, amintirea unui inceput de primavara ramane mereu aceea a anilor mei de vesnica fericire. Oriunde as deschide geamul la inceput de primavara, in buricul orasului sau pe culmile muntilor, imi vine, fara premeditare, in minte amintirea primaverilor in care nu stiam ca oamenii pot fi ca ranile din genunchi sau ca morfina muribundului, acei ani in care toti erau la fel si doar boacanele facute cu bunastiinta ma consumau superficial. Daca as fi stiut ca mai tarziu voi descoperi atatea trairi, poate ceream un manual de folosire pentru maturitatea mult asteptata.

Par-avion? Nu, nu păreţi!

M-am gandit, de multe ori, ca dacă nu m-aş cunoaşte si m-aş vedea la tv, mi-aş zice: Ce întrebări stupide! A fost greu să învăţ comunicarea în masa. Iar ceea ce mă ghidează este bunică-mea, dacă înţelege ce s-a dat în jurnal, înseamnă ca mi-am făcut bine treaba. Uneori, nu-mi vine să întreb nimic!:))) Ştiu tot! E normal, pentru fiecare subiect în parte ma documentez sau îmi împrospătez memoria, iar când ma aflu la momentul "invitat în platou", ştiu deja tot şi aş putea duce un monolog, iar, uneori, aş explica mai bine. :P. E complicat, iar pacatul cel mare il fac cei care stiu puţine, dar vor să arate mult, şi se lansează în a da supradoze de neologisme. Ca să nu mai vorbim de cei care nu au habar despre subiect, dar işi joacă bine rolul de cunoscător.  Dar nu despre asta voiam să scriu, voiam să vă spun despre câteva întrebări la care răspund de vreo zece ani.

• De unde ştii când incepe emisiunea?

Pai, o voce suavă, care vine din cască, imi zice: atenţie!!!, iar, apoi, brusc, mă văd cu coada ochiului pe ecran.

• Tu inveţi pe de rost toate textele?

Daca aş face asta, probabil aş avea la activ câteva invenţii revoluţionare. Deci, nu, citesc de pe prompter.

• Ce faci când la televizor se derulează ştirea?

Stau în poziţie " de ştiri", repet şi fac vocalize. Glumesc!!! Dacă nu au colegii mei chef de glume, desenez sau cânt. Ascult bancuri din cască sau ne revoltăm în grup pe marginea subiectului. Dacă doza de veselie e la nivel crescut, atunci privesc sau chiar filmez coregrafiile făcute de colegii mei.

•    Iţi scrii întrebările ?

Nu.

• Nu iţi vine să râzi niciodată?

Ba daaaa, îmi vine să râd, să plang, dar aştept să ies de pe ecran... şi-mi trece :D

• Ce faci daca iţi cade prompterul?

Ţip, ma exorcizez. :)) Trec la foile de pe pupitru, ce aş putea face?!

• Ce faci când te încurci?

Zâmbesc, pentru că dacă mă concentrez, mă încurc şi mai tare.

• Ce scri după fiecare ştire?

Aş putea să spun ceva care să pară inteligent, ca-mi notez concluzii sau fac observaţii, dar, de fapt, mâzgălesc foaia, tai ce am citit, ca să ştiu unde am ramas.:P Iata si exemplul








Pentru alte informaţii, îmi puteţi scrie pe adresa deja cunoscută! :))

Lumina din ochii lor, magia Craciunului!

  Cand am pornit la drum am stiu ca nu este usor. Si nu a fost! Dupa inceputul firav al campaniei de Mos Craciun, a urmat un nou an in care am reusit sa ajungem la sute de copii. Anul acesta am trait un moment de panica, era deja tarziu si nu se concretiza nimic, dar magia Craciunului exista, iar oamenii cu suflet apar cand nu te astepti si de unde nu te astepti. Au aparut din praful magic si s-au dedicat unor copii care il asteptau pe Mos Craciun. Nici nu ma pot decide ce m-a impresionat mai mult, solidaritatea umana sau bucuria copiilor, dar sigur m-a ajutat sa vad oameni care simt la fel, fara ipocrizie, doar cu gandul la o misiune de suflet. Iar cand o mana de oameni cu aceleasi simtiri se prind de mana si pleaca pe un drum, iti dai seama ca tot ce conteaza este magia care ii uneste. Campania de anul acesta nu a fost fara peripetii... Am trait in grup dezamagire, teama, fericire sau implinire.

  Sambata si duminica, am incarcat pungi cu dulciuri, alimente si pachetele cu jucarii, haine si rechizite si am plecat prin judet in cautarea copiilor cuminti. Am batut la usa, ne-au primit in casele lor sarace, ne-au rasplatit cu zambete sincere si ne-au aratat din nou cat de minunat este te eliberezi de egoism si sa imparti.

  Atunci si acolo, in atelierul de lucru al lui Mos Craciun, nu a mai existat eu sau tu, au existat doar ei, copiii care-l asteptau pe Mos Craciun...

  As vrea sa multumesc fiecarui om ce a daruit pentru ei, dar au fost multi, iar, atunci, nu-mi ramane decat sa sper ca multumirea a venit in momentul in care ati oferit din suflet pentru niste micuti care meritau sa-l primeasca pe Mos Craciun!

  Cred cu tarie ca oamenii buni atrag intamplari bune. Cred cu tarie ca rasplata naturii vine pentru toti cei care reusesc sa depaseasca propriile nevoi. Cred in suflete mari mai mult decat cred in orice altceva.

Va multumim! 

Mos Craciun si-a dat check-in in Banie !

Anul acesta, spre deosebire de anii trecuti, incepem cu intarziere campania, dar avem sperante ca vom face fata. Dupa ce am simtit bucuria a catorva sute de copii, suntem, parca, si mai puternici. Ei bine, anul asta schimbam putin formatul campaniei, eliminam institutiile publice si imbratisam doar oamenii care isi doresc sa ni se alature intr-o miscare de suflet. Anul trecut am avut parte de o serie de piedici care nu isi aveau locul intr-o astfel de actiune, din vorbe a fost usor, dar la implicare, nivel scazut, altii au inteles ca a dona inseamna a da la saraci ce ar trebui sa arunci la gunoi, si uite asa, ne-am trezit ca am stat 3 saptamani sa selectam si sa aruncam jumatate din ce am primit. E o munca ingrozitoare,  nu asta ar fi problema, dar dezamagirea pe care o ai in momentul cand descoperi in donatii: chiloti , sosete, sutiene, haine rupte si murdare...este groaznica, mai ales dupa ce, timp de o luna, dormi 3-4 ore pe noapte si nu faci altceva decat sa te gandesti la micutii care te asteapta in pragul sarbatorilor. Unii dintre ei sufera de foame si frig, la propriu, iar o haina, la fel de rupta ca si a lor, nu este ceea ce vrem sa le oferim. E trist! Asa ca, anul acesta strangem: jucarii (in stare buna), alimente, dulciuri, paturi sau pilote, rechizite, decoratiuni pentru brad si hainute noi sau foarte putin purtate (bine ar fi sa fie de iarna). Iar pe cei ce doresc sa ajute cu mai mult ii  punem in legatura direct cu unu sau mai multi copilasi.

Beneficiarii nostrii raman cam aceiasi, copiii de la tara, care traiesc in familii foarte sarace. De ce ei? Pentru ca la ei nu ajunge nimeni niciodata. Majoritatea oamenilor ce isi propun sa faca o fapta buna se orienteaza catre case de copii, spitale, scoli speciale sau Mitropolie(despre care voi scrie separat), deci la ei nu mai ajunge nimeni, iar unii dintre ei merita din plin sprijinul nostru.


In plus, va stam la dispozitie la adresa de email: spiridusii.mosului@yahoo.com sau tel:0351/427.422.

Va multumim pentru tot ce ati facut si faceti si va invitam sa-l scoatem pe Mos Craciunul din noi!

Imbratisari cu suflet de la spiridusii cu coate ascutite! :)

Nationalistii lu' peste

Astazi e Ziua Nationala a Romaniei. O zi pe care o simt cativa, dar pe care o urla din toti plamanii toti. Nu ma declar nationatista, de fapt, cred ca n-am cum sa fiu, atata timp cat intre o Dacie si orice marca germana ii prefer pe nemti., atata timp cat intre Romania si Bulgaria o aleg pe a doua pentru plaja, atata timp cat nici crema de galbenele nu o cumpar romanesca. Ma incearca ceva sentimente pentru tara asta, dar aici este vorba despre altceva... Poate lezez multi romani adevarati, dar, sincer, nu cred in nationalism ca intr-o moda. Pentru ca, astazi, la ora la care scriu, mi-e greata de toata parada asta dezgustatoare. Pe facebook flutura 3 culori, oamenii isi dau cu la multi ani si posteaza melodii produse in studiouri din SUA :((, dar si mesaje in alte limbi ale lumii:(( . Pai. mai nationalistii lu' peste, cam cate stiti voi despre tara in forma de buchet,?Stiti ca limba oficiala se numeste romana? Stiti ca aici in tara asta se canta in limba mai sus amintita? Stiti ca nationalismul este un sentiment, o credinta? Nationalismul nu este un inel Bvlgari, pe care l-ati cumparat in masa. Nu manelizati si ziua asta!!!!

Noaptea devoratorilor de publicitate, revelionul meu...

Anul asta nu-mi mai trebuie revelion, am fost la Noaptea Devoratorilor de Publicitate. Si pentru ca NDP n-a mai ajuns la Craiova de prin 2008, ceea ce spune foarte multe despre noi si industria noastra publicitara, mi-am facut bagajul, asa cat pentru o noapte si destinatia: Timisoara. Drum lung, noapte alba, serviciu luni, deci am luat trenul :(, asta fiind partea trista, dar dupa ce am ajuns la Sala Capitol din Timisoara mi-a trecut si greata cauzata de mersul cu trenul. E luni si inca mai am un strop din entuziasmul noptii devoratoare.
La intrare intrebam de unde se cumpara biletele si ni se spune ca nu mai sunt, sa mor de nervi si nu alta, doar venisem tocmai din Cetatea Banilor ca sa devoram publicitate, dar si timisoreni sunt oameni...ma mintisera, erau bilete. Cafea, o tigara si asteptare... Evenimentul a fost deschis de Teo de la Deko cu un numar de stand-up comedy pliat pe eveniment, iar dupa ce ne-a povestit despre microbii organizati social din reclamele de la Domestos, crema pentru coltul ochiului, reprezentantul L'oreal care va fi prezent la nastere pentru o schema exacta de intretinere a tenului si altele, au inceput reclamele. 290 de spoturi din intreaga lume. Pentru cei cu minime legaturi in domeniu a fost un fel de lectie de creatie, bineinteles cu capitole de genul: asa da, asa nu. Cateva dintre ele mi-au placut maxim(si inca ma bantuie), iar pe cele mai multe, asa consumatoare cum sunt, le vazusem deja, dar tot m-au satisfacut.
Iata-le pe cele pe care mi le amintesc si mi-au placut.
Mc Donalds - Germania
Coca Cola
Dirt Devil
Snickers Rusia
Young Director Award
Born to create drama
Audi
IQads
IQads
creepy animation

Mai aveti timp sa dati o fuga la Cluj sau la Iasi, daca nu, poate la anu..la Craiova :D

Jurnalul unui exemplar des intalnit pe Facebook

Astazi, m-am trezit pe la 12.00, azi noapte am stat pana tarziu pe Facebook. Inainte sa merg la toaleta deschisei laptopul si intrai pe Facebook. Ce sa vezi? Aveam 20 de like-uri la statusul de aseara. Hmmm! Imi pierd din popularitate!!! Lasa ca arunc acum o bomba... si ma apuc sa scriu. Hmmm! Dar ce? N-am idei! Lasa ca o sun pe Maricica, ea e experta in compuneri.
-Alo, Maricica?
-Da, fata.
-Auzi, fata, zi-mi si mie ceva misto sa scriu pe Facebook
-Ce sa iti zic?
-Nu stiu, fata, ceva asa ca sa dau niste prosti pe spate. Sa fie, asa, destept
-Pai, nu stiu, scrie si tu pe google: Nietzsche
- Cum, fata, N i t c e, asa cum se aude?
-Nu, fata esti proasta?
-Nu stiu cine dracu e asta!!
- Scrie asa,  N i e t z s c h e
-Asa, si?
-Si scrie si tu ceva ce a zis el, e filosof mare...
-Aaaaa!!!!
-Gasisi?
-Gata, m-am prins! Merci!Hai, ca vb ma tarziu!

Deci, sa vedem... Gata, cu asta i-am dat pe spate. Sa bagam: "Dragostea este oarba; prietenia doar inchide ochii." Done! Ma duc la baie, cand ma intorc, ce sa vezi, peste 40 de like-uri! Moaa! Ce tare! 


Asa imi inchipui eu ca ii chinuie pe unii inspiratia si inteligenta...

Saracii nostri filosofi...de ar fi stiut ei ce se va intampla cu transcrierile trairilor lor...
Deja m-am saturat de filosofiile postate in fel si chip pe site-urile de socializare, de citatele din carti si maxime celebre. Era o vreme, cand nu isi facusera profil toti retarzii, cand imi era drag sa mai citesc ce au scris prietenii mei. Cam toate distribuirile sunt creatia unor cartonari ce au descoperit paint-ul si s-au pus pe "creatie", iar toti "neinspiratii" distribuie pentru a se simti interesanti. Puneti mana pe o carte, dezvoltati-va imaginatia, invatati sa scrieti, ganditi o idee, ca de tampiti e plina lumea... Iar penibilitatea asta in care va scaldati cu : "pupi de noapte buna"," buna dimi 4 all", "ma uit la film", "plecata in oras", "dorm", nu inseamna nici pe departe a socializa, ci a te da intr-un spectacol ieftin rau.


.

Nunta barbatului pe care il iubesc

Traiesc un sentiment ciudat, dar ciudat tare... Cel mai important barbat din viata mea se casatoreste!

La sfarsitul lui noiembrie, pe un frig de crapau pietrele, l-au adus acasa, era imbracat bine. L-au dus in dormitorul bine incazit cu radiatorul, pe care era mereu un ibric cu apa. L-au eliberat de cateva dintre paturici si l-am vazut bine la fata. Prima reactia nu a fost intocmai de iubire, le-am propus alor mei sa-l duca inapoi pe motiv ca are urechile prea mari si ochii rosii, dar n-am fost prea convingatoare. In scurt timp am inteles ca trebuie sa-l iubesc pentru ca e fratiorul meu, e cel pe care-l mangaiam cand era in burtica si cel pe care il asteptasem in holul spitalului emotionata. Nu stiu cum au trecut anii, dar stiu exact fiecare etapa a dezvoltarii lui. La inceput, cand abia gangurea, stateam langa el si mi se parea ca incearca sa rosteasca: Ana, apoi il urmaream cu disperare in timpul revolutiei, mi-era teama sa nu-l impuste teroristii prin fereastra apartamentului. Cand s-a facut mai mare, ma enerva cand trebuia sa-l schimb, sa-l adorm, sa-i dau de mancare, dar nu m-am gandit niciodata sa nu fac tot ce l-ar facea pe el fericit...ma aruncam cu parasuta, chiar daca eram destul de mare, ma jucam de-a soferul de tir si de-a mecanicul, impuscam oameni invizibili si cate altele... Ce-i drept  nu au lipsit sicanele, bataita si santajul sentimental, iar toate au devenit acum povestiri distractive. Am ras impreuna, am suferit amandoi, am plans de dor si m-a trezesc zilnic, cand nu e langa mine,gandindu-ma daca o fi bine. L-am pierdut de doua ori pentru cateva ore, cand el se juca nestingherit departe de casa, si de fiecare data am simtit disperarea la cote greu de explicat in cuvinte. Pentru el as fi batut toti copiii din cartier, pentru el era si ciocolata mea, pentru el nu aveam limite. Acum, cand nu mai este un copil, ma simt mereu protejata, mereu iubita si stiu ca suntem legati printr-o iubire aproape oarba. Cu toate acestea, nu i-am aratat niciodata iubirea mea exagerata...m-am mentinut rece si uneori indiferenta, dar mereu pregatita sa fug spre el la primul semn, indiferent de ce a facut. Timpul mi l-a luat pe Bebita si mi l-a dat pe Silviu, care acum imi aduce o sora, mi-am dorit o fetita in familie, iar peste ceva timp, voi mai iubi inca un copil care se va face mare...

Silviu, mi-e greu sa te vad asa, cu toate ca stiu ca nu mai esti copilul meu... Iubitul meu frate, te-ai facut mare!

Femeia de serviciu, centrul universului. Cand nu ai de lucru, iti da femeia de serviciu

Femeia de serviciu corporatista
Dupa ce da cu mopul, se opreste intr-un colt al camerei si asteapta. Trece un CEO:
- Ce asteptati?
- Feedback, maica, feedback!

Cand inca nu stiau ai mei ca fumez si aveam un loc in scara blocului, unde imi ascundeam tigarile, femeia de serviciu imi raspundea la salut intr-un fel aparte, complice, pentru ca ea stia unde imi sunt tigarile, iar cand nu le-am mai ascuns, a crezut ca m-am lasat si mi-a zis: "Da-le, mama, naiba de tigari, ca sunt bani arsi degeaba!". Tot ea era cea care lua biletul din usa, lasat de Silviu, pe care scria, asa cum se pricepea el in clasa I, "cheia e sub pres". Deci, personaj important la noi pe scara. Apoi, la liceu, femeia de serviciu facea instructie cu noi, dar in acelasi timp pazea cu mare grija ca sa nu fim prinsi la fumat in cabina pentru o singura persoana(cand fumam acolo nu mi se parea aiurea, iar acum mi se pare ciudat sa scriu WC :))). Am intrat in campul muncii, iar prima femeie de serviciu era o dulceata, o femeie blanda care facea pentru noi tot felul de gesturi frumoase.Au urmat multe. Acum ceva timp a aparut in peisaj: Ica. Care ne-a certat si ne-a impus sa nu-i mai zicem tanti sau doamna, ca e tanara, are doar 50 si ceva de ani. Ica ne alerga sa ne faca masaj, dar era mai sigur sa te lasi lovit de o masina, suferintele erau aceleasi. Ica, plina de zel, a sters oglinga prompterului cu spray de mobila, de nu intelegea tehnicul de ce se vede imagina incetosata. Nu era ea prea harnica, dar ne distra copis cand ii hartuia pe masculii redactiei.  Important! Ica se parfuma des cu odorizantul de camera :))), horror!

Bun, dupa plecarea Icai, s-a renuntat la femeia de serviciu si s-a trecut la firma de curatenie, dar in fond nu s-a schimbat mare lucru. La birou, vine in fiecare zi o doamna. Doamne, ce femeie harnica!!! Chiar nu sunt sarcastica. Dar am cateva povesti profesionale despre ea. In prima faza, am obeservat ca totul era curat,  chiar era curat, iar asta o spun eu, o obsedata. Apoi, am auzit-o pe Anamaria Dobrisan urland cat o tineau plamanii, si credeti-ma ca sunt lucrati mai bine dacat erau muschii lui Stallone, cineva ii stersese numele de pe cana. Precizez ca scrisese cu marker permanent. Cine sa fi vrut sa-i fure cana cu Olguta?! Nu banuiam pe nimeni...Dar, intr-o zi, am deslusit misterul. Doamna responsabila cu spalatul canilor frecase cu patos cana Anei :))). Asta e, sa ne bucuram ca e implicata!
Povestea nu se termina aici...Pe decorul stirilor sunt niste zgarieturi, pe responsabil nu-l cunosc, dar baietii de la tehnic, ageri la minte, au descoperit cum le pot ascunde ca sa nu se vada pe camera. Au luat marker aceiasi culoare si le-au colorat cu grija. Si, ce sa vezi, markerul nu rezista pe decor!! Alt mister, fenomene stranii rau! Hmmm...Sa va mai zic? Stiti deja...:))) femeia de serviciu, constiincioasa cum o stiti, sterge mazgaliturile de pe decor:))) si se opreste abia cand se vede un alb imaculat.

In concluzie, profesionalismul dauneaza. Si...sa nu uit! Nu faceti exces de marker!!

"Cum sa faci o fata sa fie obsedata de tine".Culmea prostiei si a disperarii sau cum sa fii penibil in 10 pasi.

Ca mai toate femeile, zic eu, citesc articole dedicate noua, dar de curand imi arunc ochii pe un articol  pentru barbati si gasesc 10 sfaturi ce m-au distrat maxim. Se numeste "Cum sa faci o fata sa fie obsedata de tine". Sincer, exista o reteta pentru asta? Exista si barbatul care vrea ca o fata sa fie obsedata de el? E groaznic!!!

 Poate e mai bine asa...:P

Iata si pretioasele sfaturi... comentate (nu m-am putut abtine!):

1.Fii eroul ei. De fiecare data cand are probleme sau cand este ingrijorata in privinta unui lucru, tu incearca sa ii oferi toate raspunsurile la intrebari si sa o ajuti sa iasa din acea stare.

Deci, tu trebuie sa fii enciclopedia britanica, psihologul de serviciu si umarul pe care sa i se intinda rimelul, iar asta inseamna eroism. Nu stiu ce o fi in mintea celor care au scris , dar in mintea mea un om care face asta este un actor de proasta calitate. Hei, dar cu simturile, cu trairile, cu sentimentele ce facem? Nu din asta ar trebui sa se nasca atentia si ingrijorarea? Hmm...


2. Mentine-ti calmul si fii tu insuti.

 Pai, daca nu reusesti natural sa ti pastrezi calmul, mai esti tu insuti? Nu, esti inca un act in piesa asta proasta.


3.Incearca sa nu ajungi prea departe in zona prieteniei. Nu te comporta cu ea ca si cum ati fi doar prieteni.

Fiti prieteni! Cu prietenii suntem noi insine, naturali, sinceri, cu defecte si calitati, asa ca e perfect sa fiti prieteni, mai tarziu legaturile se vor fundamenta pe o baza sanatoasa.


4. Fii fermecator.

Asta chiar m-a facut sa rad si sa ma intreb cum se face. Priveste si invata din Johnny Bravo !:)))

5.Fii cat mai distractiv pentru a putea sa o bine dispui si pentru a o face sa rada si sa zambeasca.

Daca nu sti cum se face asta, citeste si "10 pasi pentru a ajunge bufonul regelui".

6. Fii cat mai atragator.

Hmm, asta chiar nu o inteleg! Ce sa faca sarmanii masculi?  Aici mi-a venit in minte un banc pe care tocmai l-a postat Laura


-Barbatii moderni nu plang niciodata!
-De ce?
-Le este frica se nu se scurga rimelul!


7. Trebuie sa ii arati ca esti o persoana inteligenta si increzatoare in fortele proprii.

Iar daca nu esti, ia un tratament rapid sau cauta un alt articol care sa te invete in alti 10 pasi cum sa fii neprost.


8.Nu flirta prea mult cu alte fete. Acest lucru ar putea sa ii dea de inteles ca nu esti interesat de ea

Stai cu privirea in pamant, ingretoseaza-te cand vezi o femeie frumoasa, uita-te cu ura le alte fete....si va crede ca esti homosexual.


9.Fii independent din punct de vedere financiar. Femeile cauta un barbat care sa aiba un venit astfel incat sa isi permita sa duca o viata, fara a depinde de cineva (parinti).

Pai, da, ca atunci cand o cunosti te apuci sa-i spui ce salariu ai, daca ai. Uitara ca sfaturile sunt pentru primele intalniri. Ar fi ceva de genul: "Tanar simpatic, cunosc toate limbile straine, angajat la stat, cu un venit sigur, autoturism propietate si apartament decomandat". Si iar rad singura...

10. Fii atent la imaginea ta, la felul cum arati si te imbraci.

 In sfarsit, un sfat bun! Aici subscriu. Noi ne petrecem ore multe cu asta si nu vrem langa noi imaginea de la pagina "ASA NU". Ne oripileaza in mod egal parul des de pe piept, unghiile neingrijite (despre pedichiura barbatilor s-ar putea face specializare la psihologie, pe care sa o numeasca|: "Cum sa depasim traumele post-observare a unei pedichiuri barbatesti"), sau haine aruncate din sifoneir direct(si la intamplare) pe trupul diform. Superficial, nu? Dar tare sanatos pentru inceput!


PS: Urmeaza pas cu pas aceste sfaturi si vei reusi sa impresionezi o frumoasa fata care si-a insusit bine articolele:"10 metode ca sa te transformi in femeia fatala" sau " Cum sa-l faci sa se indragosteasca de tine in trei zile".

Prostul e precum o harta, stie multe la scara redusa!

Iar cand individul din fotografie va invata cei 10 pasi, tineti-va bine, vom umbla toate nebune dupa el !!:))))

Doar el ma cunoaste, doar el stie cum va fi...

Se duce o zi si inca una...asa s-au dus ani multi, iar timpul nu sta deloc. I-am zis sa se opreasca, sa-mi trag si eu sufletul, dar nu m-a ascultat.  Acum, ii multumesc! Ce as fi fost fara durerile traite in timp? Ce as fi fost fara fericirea pe care mi-a dat-o in ani? Ce as fi fost fara tot ce am invatat? Si ce as fi fost fara el, fara timpul care-mi spune mereu ca imi este prieten bun, nu inamic? El stie cea mai buna rezolvare. El stie cel mai bine sa modeleze, precum un sculptor priceput. El stie cel mai bine sa pastreze sau sa paraseasca sentimente.El stie cand ai nevoie de el si cand e inutil. Fara el n-as fi aflat ca am prieteni de care mi-e dor si care sunt acolo, chiar daca nu-i vad mult timp, aceia adevarati, ce raman pe viata, indiferent de ce se intampla intre timp. Fara el n-as fi stiu cum m-a schimbat fiecare iubire. Fara el si fara graba lui, n-as fi invata sa simt, sa traiesc si sa iubesc doar ceea ce conteaza. Fara el n-as fi inteles valoarea a ceea ce am.
Imi place trecerea anilor mei! M-au invatat sa plang, sa zambesc, sa privesc, sa simt, sa selectez, sa visesz, sa-mi doresc, sa discern, sa disociez...asa cum n-as fi reusit fara timpul trecut. Timpul nu este de dat inapoi, timpul nu trece degeaba si nici nu trebuie regretat. El este partenerul nostru, e oxigenul spiritului nostru, este cel care ne contureaza cu acea linie de care un suflet strain se lipeste. Este cel care ne arata, in fiecare zi, ca inca se mai pot amprenta atatea in noi, ca inca avem multe de realizat in viata noastra, ca inca nu ne-am infruptat din tot ce el are in bagaj. Noi il putem ajuta sa treaca frumos, atat!   http://www.youtube.com/watch?v=lsYp0BjJE1k

Femeia murdara, mai curata decat noi

Multe lucruri m-au impresionat de a lungul timpului, insa unele inca ma bantuie, de parca ar fi fost ieri, iar cand mi-e lumea mai draga imi vin in minte ca un automatism. Cu siguranta, fiecare dintre noi am vazut si trait momente memorabile, iar eu, poate mai mult decat altii, am avut norocul si ghinionul de a vedea fel si fel de drame, dar si de minunatii. Cu toate ca s-au strans multe, una ma misca de fiecare data cand imi vine in minte, si-mi vine des...
In fata mea, vad o femeie imbracata in haine invechite, cu parul murdar si taiat fara forma, care purta in spate un sac de rafie rupt, iar in mana avea  o sacosa, la fel de uzata, de culoare albastra. E acea femeie pe care noi o numim cu usurinta omul strazii, aurolac sau, mai nou, homeless. La un moment dat, in tablou apare un catel, tot din categoria "cainii stazii". Si el, la fel de slab si neingrijit ca si ea. Cainele se apropie sfios de femeie, iar femeia se opreste, baga mana in sacosa ponosita, scoate o jumatate de paine, rupe jumate din ea si o da cainelui care o primeste fericit. Apoi, fiecare isi vede de propia viata lipsita de zambete. Am ramas inmarmurita...M-as fi dus dupa femeie sa-i multumesc, dar n-am facut-o. Insa, gestul ei ma bantuie precum o fantoma neastamparata. E una dintre lectiile dure pe care viata mi le-a dat. Si ma intreb, de cate ori am trecut cu masina incarcata de mancare pe langa un om ca ea sau un caine ce umbla trist in cautarea unui colt de paine... Pentru mine, ea, acea femeie saraca, murdara si trista a devenit imaginea milei si a bunatatii umane la care raportez toata ipocrizia din jurul meu.

Cei mai frumosi oameni sunteti voi!

Acum ceva timp spuneam ca nu am nevoie de complimente pentru ca am si eu oglinda...Gandindu-ma atunci la frumusetea aia pe care o vezi, cea care iti da incredere, cea care te face uneori impertinenta.. Ei bine, acum ma intreb, ce as fi fost daca nu m-as fi vazut niciodata in oglinda? Grea intrebare!! Nu stiu sa raspund, nu stiu sa imi inchipui cum ar fi, insa am invatat din experienta pe care am trait-o, ca frumusetea se vede mult mai bine prin ochii mintii.
Acum vreo doua saptamani pe agenda noastra de activitati a aparut o noua misiune, organizarea unui concurs pentru femei nevazatoare. Intr-o zi m-a sunat cineva, imi spunea despre un concurs atipic de frumusete si ma intreba daca m-ar interesa ca subiect de jurnal...si m-a interesat. Asa am cunoscut-o pe Adina, minunatia de femeie care se ocupa de filiala din Dolj a Asociatiei Nevazatorilor din Romania.Inititativa mi s-a parut minunata, iar povestea m-a impresionat. Mesajul era simplu: femeile nevazatoare au nevoie de noi pentru a se simti integrate. Asociatia avea nevoie de un organizator de evenimente, iar noi aveam acest domeniu de activitate. Asa ca, de a doua zi am inceput sa dezvoltam conceptul. Dupa fiecare miscare vorbeam cu Adina si de fiecare data ne transmitea un sentiment minunat de multumire. Au urmat zile si nopti de strategii, de creatie, de munca "hrana pentru suflet". Ideea unui astfel de concurs era frumoasa, dar ii lipsea ceva... Nu-l puteam lasa sa fie un eveniment si punct, atata timp cat prin intermediul lui puteam face mai mult. Si atunci i-am cunoscut pe Florin, Georgiana, Ionela si Marian - 4 copii cu deficiente de vedere,dintr-o familie extrem de modesta care nu-si permitea sa-i trimita la o scoala speciala, am stiut, insa, ca noi le putem deschide un nou drum si am creat o componenta caritabila, iar rezultatul a fost pe masura. Saptamana cu evenimentul a fost proba de foc, iar echipa s-a marit fantastic fara ca noi sa cerem cuiva sa vina alaturi de noi. Toata lumea a lucrat voluntar. Va multumesc mult! Iti multumesc Adina - pentru toate sentimentele frumoase pe care le pui in conducerea cu mana de fier a asociatiei. Iti multumesc Laura - pentru ca esti cea mai buna partenera, pentru ca ma intelegi fara cuvinte si pentru ca ma suporti in cele mai groaznice momente. Iti multumesc Tzutzu - pentru sentimentul de siguranta pe care mi-l oferi si pentru ca "esti pe pozitie" la orice ora. Iti multumesc Mario - pentru ca dimensiunea timpului muncit nu exista pentru tine si pentru ca intelegi perfect fara a-ti explica. Multumesc domnul Patru, multumesc Luiza - pentru sprijinul parintesc si intelegerea extraordinara  care ma fac sa simt ca serviciul este a doua casa, iar voi a doua familie. Multumesc Sara, Carla,Denisa, Claudia - pentru ca ati raspuns chemarii de suflet inainte de a striga . Multumesc Romy, Nea Costel - pentru ca stiti sa imbunatatiti imaginea, chiar si fara aparatura. Multumesc Andra, Deni - pentru ca-mi sunteti prietene chiar daca va vad de cateva ori intr-un an. Multumesc Mugurel pentru ca sti sa privesti si fara obiectiv.  MultumescVali pentru ca esti mereu un prieten bun si pentru ca te implici pana la epuizare in toate demersurile noastre sufletesti. Multumesc Marius pentru ca simti la fel ca noi. Multumesc Florentin pentru ca iti pastrezi umanitatea fara defect. Iti multumesc Ana-Maria, iti multumesc Cristi pentru deschiderea de care ati dat dovada. Iti multumesc Irina pentru ca poti atat de delicat sa fi un etalon. Iti multumesc Teona pentru privirea de 1000 de puncte care imi spune ca nimic nu e prea greu. Iti multumesc Jeni pentru bratele tale de fier deschise mereu. Iti multumesc Ramona, iti multumesc Paul-pentru ca privirile voastre mi-au spus mereu ca totul va fi bine. Multumesc Robert-pentru ca esti dovada vie ca iubirea de oameni imbogateste mai bine decat orice suma.Multumesc grupului de voluntari ai ANR pentru ca mi-ati dat cel mai minunat sentiment si cea mai frumoasa dovada de solidaritate. Multumesc candidatelor pentru lectia de viata ce mi-a schimbat viziunea fata de ce inseamna frumos.  Multumesc voua tuturor care ati raspuns prezent si care ati simtit la fel ca noi. Mutumesc colegilor de breasla pentru tot sprijinul acordat. Multumesc tuturor celor care ati facut ca acest eveniment sa nu fie un spectacol de lumini, culoare si sunet, ci o miscare de suflet. 


"Frumusetea, prin ochii mintii." - A fost initial un concept, acum este o dovada pe care mi-a dat-o viata, datorita voua a tuturor...

Sa te iubesc azi, nu vreau!

Sa te iubesc astazi, nu vreau. Pentru ca nu detin o iubirea atat de usoara. Pentru ca n-am energia necesara care ar trebui folosita pentru a face nimic.
Ma scoate din sarite superficialitatea cu care va tratati viata, profesia, iubirea sau placerile.
 E drept, excusivitatea sentimentelor e strict o himera a celor care nu pot sau nu vor mai mult decat vad la cei din apropiere. Din nefericire, de cele mai multe ori oamenii valorosii nu umbla nestingheriti in jurul nostru, iar daca o fac sunt clar sub acoperire. Asa ca, daca scopurile vietii tale au la baza exemple din jurul tau, trebuie sa afli ca fericirea ta e unica si nu are reteta, iar tu ar trebui sa-ti pregatesti mentalul in a-ti arata cat de departe e fericirea ta.
Concret, ce iti doresti? Ce crezi tu ca e fericirea? Crezi ca este ceea ce ai citit in carti, in stele, in viata celorlati? La naiba cu minciunile! Cata implinire! O strigi din avion, de pe Marte, pe Facebook, din plamani, din inima si alte organe. Iti place sa te minti!
Iubesti? Ai da foc masinii la care ai visat pentru iubire? Iti spun eu, nu, si atunci iti zici: ce treaba are una cu alta... Atata timp cat iti vine uneori sa fugi, ce rost are sa o numesti iubire? M-am saturat de confuzii...doua, trei momente si o mie de cuvinte pot fi un start, nu o iubire, urmat de cateva trairi si fiori, ca, apoi mult mai tarziu, cand tu esti tu si  tot ce ai ii dedici cu nesat, sa simti ca ai gasit calea spre profunzimea sufletului tau.
Oamenii se schimba? Ce schimbare, nimeni nu se schimba, dar toti invata mecanic rolul care place...la public. Ipocrizia exista, dar unii fac exces. Nu e greu sa spui nu, nu e anormal sa nu-ti placa, sa nu vrei, sa n-ai chef, sa nu-ti pese, insa e groaznic sa te chinui pentru a primi iubire, apreciere sau atentie.
De ce insir cuvinte? Pentru ca ma frustreaza usurinta cu care vorbiti despre iubire, relatii, fericire,suflete pereche, impliniri, realizari etc. Ma frustreaza incapacitatea mea de a vedea minunatii. Ma ingretoseaza lipsa de intimitate din viata voastra. M-am saturat sa vad ca nu intelegeti nimic si m-am saturat sa nu ma pot gandi la voi din cauza( sau poate datorita) ca va puneti pe Facebook cafeau de dimineata, sughitul de pranz si dusul de seara. Vreau sa imi vina sa te sun si sa aflu ce faci, dar n-are rost, stiu deja...

Si, in final...
E impertinent sa iti doresti imperii inainte de a intelege ca ele se fac din caramizi mici, mici, mici pe care nu le vezi in drumul tau.

Cum am ajuns "jurnalista batuta crunt"...

De fel, scriu cu usurinta, dar acum mi-e tare greu, insa am datoria morala fata de voi,prieteni, amici, colegi, cunoscuti, toti cei care mi-ati trimis mesaje, m-ati sunat, mi-ati urat de bine sau mi-ati fost alaturi fara interes, sa va povestesc cele intamplate. 
In primul rand, chiar daca am o imaginatie bogata, nu imi puteam imagina ca in plina strada esti agresat si nimeni nu intervine. Dar se pare ca... shit happens. Si, uneori, se intampla cu repercursiuni...
Marti seara am vorbit cu prietenele mele sa mergem la un suc. Zis si facut. Plec de acasa, trec sa o iau pe Laura, apoi plecam sa o luam pe Tzutzu, cand sa virez dreapta pe strada prietenei mele, mi se opreste masina si nu mai vrea sa plece de pe loc, sun si aflu ca e de la planetara, deci trebuia sa-mi tractez masina de acolo. Cobor, ajunge si Tzutzu la masina, iau telefonul si ma gandesc pe cine sa sun prima data, imi treceau prin minte fel de fel de variante: tractata, platforma, impinsa intr-o parcare etc. In foarte scurt timp, aud niste trecatori care se gasisera sa-mi faca morala pe motiv ca am "parcat ca smechera". Culmea, m-a distrat sesizarea lor si ma gandeam ca ei chiar cred ca sunt parcata in intersectie, insa fata a avut comentarii golanesti, iar eu i-am replicat: "Misca-te, ca nu e treaba ta", moment in care ea a zis ceva de genul: "Ce ai, fa, esti tare in gura, stai ca iti arat eu tupeu!" si s-a intors din drum tinta spre mine. Cand am vazut ca parcurge drumul inapoi spre mine amanintand, am format 112, dar pana sa pun telefonul la ureche deja imi luasem primul pumn, apoi au urmat si altii...multi. Cand a vazut ca nu mai am dinte, s-a speriat si a incercat sa plece. In timp ce ea ma lovea, prietena mea a sunat la 112 si a zis: Gata, vine politia! Atunci eu am prins-o de mana si i-am zis: Acum, stai sa vina politia sa raspunzi pentru ce ai facut! Ea incerca sa scape, lovea cu pumnii si picioarele, scapa, eu imi primeam pumni, dupa care iar o luam de mana si tot asa. Am mers dupa ea, impreuna cu Laura, cat am putut, apoi a reusit sa fuga printre blocuri.  Prietenul ei, in tot timpul acesta, se distra copis si zicea: Daca esti tare in gura cu o campioana la box, te omoara in bataie!". Dupa ce a ajuns politia, ei deja fugisera, iar eu incepusem sa simt dureri infernale la nivelul capului. Ce faceau prietenele mele? Laura incerca sa o opreasca din lovituri si-mi aduna bunurile de pe jos, iar Tzutzu a sunat la 112 si mi-a adunat telefonul de pe jos, in plus, a ramas langa masina (care era pornita si cu gentile in ea). 
Cam asa s-a intamplat pas cu pas. Dupa eveniment, pentru mine au urmat durerile chinuitoare. La prima strigare, pe langa dintele spart, m-am ales cu fractura de piramida nazala, iar procedura de redresare a osului mi-a fost facuta fara anestezie-momente de groaza pur si simplu. Am refuzat internarea, ca nu m-am simtit pe moarte, ca apoi sa primesc mustrari ca-ar fi trebuit sa raman in spital - era bine pentru proces.
Dar adevaratul cosmar a inceput a doua zi. M- a trezit din somn(daca-l putem numi asa) comisarul care se ocupa de caz, care mi-a zis ca e posibil sa o fi gasit si sa vin la sectie pentru a o recunoaste in poza. Bun, am zis, vin, dar dupa ce merg la IML. Asa ca, insotita de Laura am plecat la IML. Cand completam formularele, in sala a intrat o fata, si cum numai in filme exista, fata era agresoarea mea. Eu nu m-am uitat la ea, dar Laura a vazut-o si mi-a zis ca e ea abia cand am iesit afara la registratura. Moment in care m-a apucat un soi de panica sau frica, ne-am inchis in birou si am sunat la politie. Politia a ajuns repede, inainte ca noi sa iesim din cabinet. Ce se intamplase? Politia o cautase la clubul de box, iar antrenorul, in loc sa o indrume catre sectie, a dus-o la IML sa si ia certificat pt zgarieturi. Ce penibil! 
Agresivitatea si atitudinea acestei fete, fosta campioana la box, nu le pot descrie foarte bine, dar nici nu pot sa mi le scot din minte.
In toata nenorocirea asta, de doua zile aflu informatii care spun ca, intr-un fel, sunt de vina eu. Ma ingrozeste gandul ca exista oameni  care ma condamna ca n-am fugit, ca i-am raspuns, ca nu m-am inchis in masina... de parca, agresivitatea si violenta ar avea vreo explicatie sanatoasa la baza. Nimeni nu trebuie sa loveasca un alt om  ! Niciun om nu trebuie sa suporte agresiuni!  Doar Dumnezeu poate judeca, si pana la El  doar cei abilitati. M-am saturat sa aud cum incerca diversi indivizi sa o victimizeze pe "sarmana agresoare cu pregatire in domeniu". Acum lipseste sa aud ca am batut-o eu cu bestialitate, iar ea, saraca, mi-a dat o palma.
Violenta se intampla din cauza noastra si va exista atata timp cat oamenii gasesc scuze si o considera sanatoasa. Bataia nu este rupta din rai! Andrei Goreci a murit din cauza violentei unui alt borfas de cartier... 
Am sa merg pana in panzele albe in lupta asta impotriva agresiunii. M-am expus mediatic pentru ca era obligatia mea morala sa trag un semnal de alarma fata de copiii astia pe care ii pregatim sa ne reprezinte in competitii, iar ei ne desfigureaza pe strada. A fost umilitor sa devin, dupa ani buni in redactia stirilor si la pupitrul lor, o stire numita: :Jurnalista batuta crunt...". Anii mei, cei zece de munca in breasla, se duc in derizoriu... Si pentru ce? Pentru ca am avut ghinionul sa mi se strice in trafic masina si am avut indrazneala sa-i raspund unei pugiliste...


Am atasat un link pentru cei care nu i-au vazut explicatiile absolut halucinante.

Muzeul comunismului, initiativa care-mi provoaca greata

Asta chiar m-a revoltat !

Acum vreo 2 zile, citesc despre o initiativa a unor deputati(Amet Aledin - (minoritati), UNPR-istul Tudor Ciuhodaru, independentul Mircia Giurgiu si  PDL-istul Petru Movila)  prin care se propune infiintarea "Muzeului Comunismului", unde sa fie etalate exponate relevante pentru aceasta perioada istorica.  M-a oripilat! Patru dintre cei care ar trebui sa dea o mana de ajutor tarii astia, ca, deh, sunt in Camera deputatilor- for decizional, bat campii cu gratie. Muzeul comunismului? De ce am vrea un muzeu al comunismului (cu exponate) cand inca n-au fost pedepsiti comunistii care  ocupa functii? Oamenii astia poate cred ca comunismul se poate reduce la o serie de obiecte expuse in vitrine, in timp ce pentru  romani, multi la numar, comunismul a insemnat moarte, drama si suferinta. Inteleg ca un tanar, dar varsta nu e o scuza , sa creada ca comunismul a insemnat Ceausescu, Brifcor, cartele de paine, numere cu sot si fara, industrializare etc. Insa pentru istorie comunismul a insemnat  aproape 500.000 de oameni omorati (printre care elite ale vremii, preoti, femei, elevi etc). In plus, in Romania avem un loc dedicat ororilor comunismului - Memorialul Durerii de la Sighetul Marmatiei, care a fost realizat din initiativa societatii civile cu fonduri de la  romani exilati in Occident, si care n-a fost luat in calcul de statul roman.  La Sighet este o parte importanta a ceea ce a insemnat dictatura comunista. In aceasta inchisoare au murit Iuliu Maniu, Gheorghe I. Bratianu, Constantin I.C. Brătianu, Constantin Argetoianu, Mihail Manoilescu, Alexandru Lapedatu si multi altii la fel de importanti pentru istoria Romaniei. Comunismul este o poveste trista din trecutul nostru, este o drama pe care romanii au traita-o, este durerea a zecilor de mii(poate chiar sute) de urmasi ai victimelor comunismului, este holocaustul nostru, este ceea ce nu avem dreptul sa uitam. Pe acesti patru demnitari, care habar nu au ca avem deja un muzeu, care din fericire nu se numeste muzeu, ci memorial al durerii, i-as intreba de ce nu au vizitat ei memorialul - poate asa aflau care e reteta unei initiative de succes, ce-i face sa scrie un proiect de o asemenea superficialitate, cine ii indreptateste sa ridice un monument al comunismului, cand ei ar trebui sa le aprinda o lumanre celor care au murit pentru ca ei sa fie deputati. Ce-i drept, ceea ce exista in prezent nu e suficient pentru cat am fi putut face in memoria victimelor, dar parca mi-ar fi greata sa-i vad la inaugurare pe fostii secretari de partid ai PCR-ului. Insa, prostii sunt ca o harta, stiu multe, dar la scara redusa. Si iar imi rasare in minte replica cetateanului turmentat: „Eu cu cine votez?“

Atasez cateva imagini de la Memorialul Durerii, care are cam tot ce ii trebuie ...

harta inchisorilor comuniste

celula in care a murit Iuliu Maniu

"Neagra" - camera de pedeapsa

In final, pentru cei care vor sa stie mai mult, pun cateva link-uri pentru studiu individual.

http://memorialul-durerii.blogspot.com/

http://www.memorialsighet.ro/

http://ro.wikipedia.org/wiki/Victime_ale_regimului_comunist_din_Rom%C3%A2nia

http://www.crimelecomunismului.ro/ro/legaturi

http://calincis.go.ro/Istorie/Arestari50.htm

http://romania.globalmuseumoncommunism.org/