N-am ales sa ma fac mare, s-a intamplat!

Atunci, nu stiam ca ma asteapta un drum complicat presarat cu altceva decat imi fusese dat sa inteleg in putini ani in care experimentasem doar mici intamplari. Atunci maturitatea insemna ceva ce deja aveam, asa ma simteam la 13-14 ani, un om matur. Ma incurajau cei din jur," -Ce matura este pt varsta ei!", auzeam frecvent despre mine. E adevarat, mimam intelepciune pe care o furasem de la cei mai in varsta sau din carti. Atunci credeam ca la 25 de ani voi avea copii...Ce naiva! In zile toride de vara, cand domiciliul mi-era in satul bunicilor, plecam la pranz catre prietenele mele, erau la capatul celalalt al satului, aveam costumul de baie pe mine, caci nu se stia cum ajungeam la balta. Asfaltul ardea atat de tare incat puteai face omleta pe el, dar nu conta decat destinatia si ce urma dupa. Uneori, plecam incaltata in pantofii cu toc ai bunicii, imbracata in rochia mamei, cu geanta spanzurata de umar si rujata obligatoriu, imi luam prietenele si defilam tantose prin centru'. Apoi dadeam spectacole la Caminul Cultural, a nu se intelege in incinta, ci pe scarile exterioare. Totul era inconjurat de o poveste boema, noi eram personajele principale, iar lumea satului se invartea in jurul nostru. Atatea nopti de poveste, care incepeau mereu cu: "Ma lasi sa dorm la ...? Hai, te roooog!" Si se terminau mereu cu: Bine, dar maine cand te trezesti sa vii acasa". Atunci, faceam juraminte eterne de prietenie si confidentialitate. Imi inchipuiam viata mereu alaturi de surorile mele siameze, pt ca eram imposibil de despartit. Dezvoltarea mea ca om a inceput cu acele principii, gandite in grup, cu secretele noastre sfinte, cu fiorii naivi aparuti din intamplari nevinovate, cu sustinerea vehementa a unor poziti fata de viata. Visul meu a inceput acolo, visam sa fiu "crainica" de televiziune si mi-am urmat o viata visul. Acolo, cu ele, in toate vacantele, m-am creionat. Am avut noroc de prietene perspicace, alaturi de care am dezvoltat cu imaginatie o existenta profunda.
 Uneori cand vad grupuri de fetite la joaca, ma opresc si le privesc, iar in minte creez un alt joc, fiecarei ii atribui cate un rol de personaj, una sunt eu, alta Georgiana, alta Alina...si le privesc si sper sa ramana una in sufletul alteia macar asa cum mi-au ramas mie prietenele mele dragi. E incredibil cum, poate sa treaca luni sau ani, atunci cand le revad simt o relaxare totala, de parca timpul nu a schimbat nimic, parca sunt bucati din puzzel repuse la un interval de timp in locul care nu a fost niciodata ocupat, cu toate ca in viata mea au reaparut partenere de suflet care mi-au insotit o alta perioada din viata.

Actor in propia-mi piesa

Mi-ar trebui zile care sa aiba 72 de ore fiecare pentru a putea participa la toate evenimentele care apar in fiecare zi, insa din pacate, o zi e scurta rau.
Acum ceva timp am fost invitata la un eveniment despre care nu stiam prea multe, dar venind dinspre o persoana de incredere  m-am dus cu ochii inchisi si am ramas asa pret de 40 de minute...cu ochii inchisi! Am experimentat teatrul labirint. A fost complicat, la nivel de emotie, dar simplu in rest.
In prima faza am fost legata la ochi, deci nu am vazut, ci am simtit. Si, in ciuda faptului ca sunt greu de convins, am simtit al naiba de profund tot ce s-a intamplat in jurul meu.
Dupa ce n-am mai vazut nimic, m-am temut ca voi avea in fata  cateva zeci de minute in care imi voi pierde rabdarea si voi regreta ca m-am dus. Dar a durat putin acest gand. M-am lasat dusa de colajul de sunet si arome, apoi am fost trimisa intr-o lume misterioasa, plina de fantastic. Eram parca in nuvela lui Eliade, La tiganci, dar cu un alt fir al intamplarilor. Piesa a fost o incursiune prin viata. Incepe cu momente care te arunca in copilarie si apoi de plimba prin existenta. Te face sa te regasesti si sa te apleci care un interior de care uiti adesea. In jurul tau apar mirosuri diverse si atingeri care te duc catre momente pretioase de care te ai indepartat, iti parvin diverse obiecte pe care incerci sa le recunosti, esti implicat in actiuni  fara a vedea ce fac ceilalti, pentru ca in jur e intuneric. Este un fantastic pe care ar trebui sa il experimentati. Ce s-a intamplat cu mine? M-a intors catre mine, mi-a asezat in cutiute distincte momente din viata si m-a determinat sa imi joc propria piesa de teatru, sa inchid ochii si sa imi acord timp in care sa privesc in urma pentru a-mi netezi drumul ce mi se arata inainte. De acum, cand voi inchide ochii, voi sti sa las banalul cotidian si sa imi ascult vocea simturilor si a sentimentelor. Multumesc!