Am 30 de ani?

Daca l-as fi ascultat pe Balzac, 30 de ani m-ar fi prins trista, debusolata si singura. Fara suparare...ori eu nu simt varsta biologica, ori noi am invatat sa savuram trecerea anilor.

Poate, candva, de a lungul acestor ani, m-am temut de cum ma vor gasi cele 3 decenii. E adevarat, la 20 de ani imi inchipuiam totul altfel, ma vedeam in alte locuri, inconjurata de alti oameni, insa timpul ne trimite mereu spre ceea ce cautam sa fim, iar eu, astazi, sunt exact ce am cautat sa fiu. 

In toti ani care au trecut, am invatat. Am invatat cum sa iubesc, cum sa urasc, unde sa ma pozitionez, cum sa savurez fericirea, unde sa-mi  gasesc linistea si ce sa arunc din bagajul emotional.
N-am fost perfecta nicicand, nici nu cred ca am sa fiu...Am invatat ca perfectiunea este ca o durere de cap in forma continua, am invatat ca este mai sanatos sa te inconjori de imperfectiuni frumoase decat de false forme fara cusur.
 Am invatat in anii astia puterea refuzului, pretuirea de sine si dezinteresul fata de parerile neavizate. Am fost mereu un aspru judecator al vietii mele, am ales rational, dar si dureros de sentimental. Am plans, am ras, m-am urat si m-am ridicat in slavi, iar din tot caruselul asta emotional am invatat sa fiu eu.

Cu 10 ani in urma nu ma gandeam decat la ce am de facut, astazi, fug cu disperare de banal si pretuiesc mai mult drumul decat destinatia.
 In anii astia am descoperit sute de portrete, unele frumoase, altele ingrozitoare. Cel mai mult m-au conturat uratii, de la ei am invat durerea, suferinta si mizeria. Lor le multumesc, daca nu ii intalneam  poate ca as fi fost fragila si instabila, fara ei poate ca n-as fi avut acelasi contur.
Mi-au trebuit ani ca sa invat sa aleg, este ca la supermarket, testezi produse, pana alegi ce ti se potriveste.
Am invatat tarziu ce inseamna o imbratisare, dar, azi, ii cunosc si puterea(Panse, ai facut treaba buna!).
 La 30 stiu ce minunata e iubirea aia ca-n clasele primare, fara prea multe calcule si fara intrebari, doar cu trairi, atat de frumoase incat le pot vedea in oglinda. All-in!
Astazi, n-as da nici o luna inapoi, caci fiecare zi inseamna o piesa din mine.

Daca o femeie infloreste la 30 de ani este pentru ca pana aici strange formulele magice

La 20 de ani eram o rasfatata,  nu-mi placea mai nimic, atat de putine lucruri ma incantau, dar radeam mult si cu pofta. 

La 25 de ani se intamplau atatea intr-un timp scurt, imi dadusem sensurile vietii peste cap, nu ma intelegeam si ma gandeam serios ca ar trebui sa ma linistesc, sa intru si eu in randul lumii, dar a tinut putin...

La 30, am sa va povestesc la anu, ca doar ce am intrat in ei...

Frana de mana a ego-ului...

Uneori ne ratacim pe drumuri drepte cu un singur sens, alteori dam sens unui drum in care n-am fi crezut vreodata. Mereu cautam o cale facila catre ideal, dar rar ne amintim ca idealul este complicat. Banalizam cele mai profunde momente si exageram cele mai superficiale intamplari. Ne lasam condusi de iluzii si ne infranam cele mai frumoase sentimente. Ne incordam trairile in cutume si ne incorsetam fiorii in norme inutile. Doar, deh, societatea ne vrea oameni de isprava, iar libertatea exagerata ne-ar putea afecta imaginea care ne pozitioneaza pe harta existentei. Si, intr-un final, ne vine sa fugim de ei, de noi si sa traim fara scop, fara limite, fara constiinta si fara animalul social din noi...

Episodul in care am avut cancer, cu final fericit. Episodul in care sistemul te distruge, fara final...

-Ce se intampla, domnul doctor, ce am?
-Pai, de unde sa stiu eu, sunt sanse egale sa fie sau nu cancer. Facem operatie, biopsie si vedem!

Asa incepea drama mea, cel mai marcant moment al vietii pe care, acum, simteam ca nu am pretuit-o destul.
Povestea mea de "cancer" a continut mai mult decat o boala, a cuprins oameni mizerabili care s-au jucat la propriu cu suferinta, dar si suflete minunate care au fost acolo sa stearga dureri pentru care nu s-au inventat tratamente.
Aveam 27 de ani cand am descoperit ca am un nodul la san. Ipohondra cum sunt, am inceput, in secunda a doua, sa fac cercetare pe internet, mare greseala, caci pana la prima vizita la doctor m-am automutilat sufleteste. Gata! A venit si primul control, prima trauma, primul doctor care cu o raceala greu de descris mi-a vorbit in graba si m-a chemat de urgenta la operatie. Operatie!? Asa fara analize? Nu, mi-am zis! Trebuie sa merg la un alt doctor. Asa am si facut, doar ca aceasta a privit-o pe prietena care ma insotea, ea studenta la medicina, si m-a trimis catre un set de teste mai sigure. Am ajuns la primul elastrograf. Aici, doctorita, renumita de altfel, mi-a povestit despre sani, despre aparat, despre ce ar trebui sa iasa ca sa nu imi fac griji etc. Frumos din partea ei, pentru ca deja ma invatasem cu consultatiile fara prea multe cuvinte. Dar, la momentul adevarului totul s-a schimbat, aparatul arata o imagine care prevestea cancer. Am luat-o de la capat, disperare...Ce fac? Cum imi anunt parintii, fratele? Cum le pot face eu asta? Si, totusi, mai aveam sperante, medicul imi zice ca imaginea poate sa fie inselatoare si ca ar trebui sa imi fac niste analize hormonale. Asa a inceput episodul analizele, analize de care nu auzisem niciodata, bifam pe saptamana o lista lunga. Insa, niciun rezultat nu jusftifica prezenta nodulilor. Asa ca, am mers constiincioasa la un alt control, de data asta un aparat mai performant...Intinsa pe spate, cu inima cat un purice, asteptam sa mi se spuna ceva, sonda se plimba alunecand pe gel, iar eu simteam ca timpul trece prea greu pentru mintea mea facuta scrum, cand doctorul se pregatea sa deschida gura, ma trecea un fior rece care se plimba nestingherit pe corpul meu deja infrugurat de o frica ce ma agresa. Primele cuvinte... -Aici e cancer, nu, nu-mi place! Nu-mi erau adresate mie, ci reprezentantei companiei de la care se achizitionase aparatul. Cred ca pentru a treia oara am avut senzatia ca ma scurg din propria materie, valuri reci si fierbinti dansau pe mine... Am incercat sa zic ceva, dar nu reuseam sa imi gasesc coerenta, au inteles ca vreau sa stiu ce se intampla, iar raspunsul a fost: "Sa-ti mai faci o programare la endocrinolog." Pai, pai... Am iesit pe usa gandindu-ma de ce ma trimite iar la endocrinolog daca aparatul arata cancer, asa ca sa nu-mi dea ea vestea?!
Am urmat cu strictele fiecare indicatie si pentru fiecare afirmatie am consultat mai multi doctori. Totul a durat un an. Un an infernal, anul in care in jurul meu am trasat un nou contur, anul in care am plans fara sa stiu ca o fac, anul in care totul a avut alta culoare...Programari la operatie si intoarceri din drum, injectii si tratamente naturiste, teste peste teste...
  Atunci, nu mi-a fost frica de moarte, mi-era dor de tot ce as fi  putut lasa aici. Atunci ma durea doar suferinta oamenilor pe care ii iubesc cu disperare, ma durea durerea pe care o provocam...Zilnic, imi vedeam parintii plangand, imi simteam fratele disperat. O, Doamne, era mai usor daca as fi fost singura, macar eram doar eu... M-a distrus ideea ca ii fac sa sufere, dar in acelasi timp ei au fost cei pentru care nu-mi permiteam sa renunt la lupta.
  Atunci, am simtit ca oamenii pot fi tratamente...Am simtit sa nu spun ce mi se intampla, le-am impartasit doar celor mai apropiati, iar ei au fost acolo langa sufletul meu, dispusi sa plece cu mine de mana la lupta.
  Atunci, fiecare carte citita avea un parfum pe care nu-l mai simtisem, fiecare floare avea alta forma, fiecare moment era parca trait intr-o alta lume...
  Atunci, am simtit un sistem mai bolnav decat mine, doctori pentru care bisturiu este totul, doctori care nu dou doi bani pe ceea ce provoaca in suflete. Am descoperit ca in tara asta este vorba doar despre boli, de parca acestea ar fi purtate de roboti, nu de oameni cu sentimente...
  Atunci, am aflat ca lupta poate fi dusa cu zambetul pe buze, ca nimic nu e prea mult, ca nicio cruce nu este prea mare, ca niciun sacrificiu nu e exagerat.

Am aflat despre mine mai mult decat as fi putut sa o fac daca as fi dus o viata linistita, am aflat ca fara viitor, viata are alte prioritati...Am invatat ca ceea ce am astazi trebuie transformat in traire, am inteles ca daca in jurul meu sunt oameni cu sentimente frumoase, nimic nu ma poate face sa renunt.

Anul trecut am aflat ca nu e cancer, anul acesta am aflat ca tumoarea mea este o "malformatie congenitala", pe care multi nu au vazut-o.

Stiu ca nu am luat un Oscar, dar mi-au trebuit trei ani pana sa scriu despre asta, asa ca simt sa va multumesc.

Multumesc, Silviu, pentru ca ma iubesti cu atata disprerare! Multumesc, Nico, pentru toata implicarea!
Multumesc, mami, pentru ca ai stiut mereu sa fii cea mai buna mama!
Multumesc, tati, pentru ca m-ai facut mereu sa ma simt pretioasa!
Multumesc, Laura, pentru ca mi-ai sters lacrimile si mi-ai suportat cele mai negre zile!
Multumesc, Claudia, pentru ca te-am stiu mereu langa sufletul meu!
Multumesc, Simo, pentru ca esti mereu pregatita!
Multumesc, Luiza! Multumesc, d-nul Patru!
Multumesc, Edi!
Multumesc, Alina Petcusin!
Multumesc, doamna doctor Craioveanu Ana-Maria!
Multumesc, doamna doctor Lascu!
Multumesc, Tzutu!
Multumesc, Georgi!
Multumesc, Anitza!
Multumesc bunicilor mei!
Multumesc familiei extinse!
Multumesc tuturor care ati fost acolo langa sufletul meu!

Povestea mea este una fericita, poate a fost un semn, poate altfel nu invatam sa pretuiesc viata.
Voi, cei care astazi luptati, sa nu uitati ca mai presus de orice este sa crezi si sa cauti putere!

PS: Acum trei zile, mi-am tatuat fundita roz, am facut-o pentru ca nu vreau sa uit! Cancerul de san nu mai este o boala incurabila, lupta cu noi este dificila, insa doar rezultatul conteaza in final.