vineri, 9 mai 2014

Te urăsc gândindu-mă că nu mă poţi iubi şi tu, dar te iubesc, România!


Trăirile pe care le am zilele acestea sunt asemenea celor din faţa unei despărţiri iminente. Mă doare... mă întorc pe toate părţile şi pe fiecare parte mă ard bine, ca pe un proţap în care dorul şi iubirea sunt nişte flăcări nemiloase. Despărţirea de România e mai grea decât a fost când am decis să fac pasul. Şi, da, plec din ţara...Aşa cum au făcut-o atâţia oameni importanţi pentru viaţa mea.

  De ce? Pai, să povestesc cum s-a întâmplat.

  Ani mulţi, am sperat, cu disperarea unei mame care îşi pierde copilul, că România va face paşi către evoluţie, dar am avut ghinion, ghinionul de a lucra în locul în care veştile proaste ajung cu viteza neregulamentară, iar cele bune veneau la pachet cu "e discutabil". M-a pus Sfântul să citesc, să vreau să evoluez, să visez, să mă preţuiesc, să am pretenţii şi să aştept în hora mea oameni de calitate. Mare greşeală! Ignoranţa mi-ar fi hrănit fercirea, dar m-am ambiţionat sa-l iau pe "se poate" în braţe si l-am ţinut atât de strâns încât a făcut poc...şi am explodat cu el...
 
  Ultimii ani din viaţă i-am petrecut crezând, sincer, că dacă vrei, poţi. Nu a fost ca-n planul meu boem cu accente de idealism. M-am lovit cu regularitate de un sistem imatur şi bolnăvicios, de principiul ciolanului cel mare şi de o răutate izvorâtă din neajunsuri şi egoism prostesc. Mi-am repetat robotic în minte că orice este posibil, chiar şi o Românie civilizată şi responsabilă, dar după un deceniu de aşteptări, am depus armele.

 Sunt jurnalist, îmi respect breasla, dar mă doare să văd că în aceeaşi oală sunt şi cei care cred că Bianca sau Pamela sunt subiecte de interes naţional. Mă uitam într-o zi la tv, o ştire economică de mare importanţă, când transmisiunea este spartă de declaraţia Oanei Zăvoreanu despre divorţ... Ok, nu vreau să  jignesc jurnaliştii specializaţi pe tabloid, nici pe Bianca, dar vreau să cred că doar atunci când nu vom mai oferi asemenea modele, generaţiile care vin se vor îndrepta spre alte valori.

  In cea de a doua mea casă, redacţia, în fiecare zi se primesc comunicate, buletine de presă, etc...şi, în fiecare zi, educaţia, inconstienţa şi prostia îşi spun cuvântul. La emisiunile pe care le moderam ajungeau fel de fel de oameni...unii mai mari, alţii mai mici şi mulţi minusculi, şi, da, minusculii fac audienţă. 

  In centru, pe Calea Bucureşti, după prima căldură, ţi se întinde, ca-n poveste, un covor, din pacate, de coji de seminţe. Stiu cam toate manelele, şi culmea, mă caută ele pe mine, cântă sub geam din portbagaje cu subwoofere mari sau de la vecinii care ţin dieta disociată, zilnic grătar şi voie bună.

  Agresiunea în trafic e naturală, poliţia ridică din umeri, şi aşa sunt puţini, cu uscături multe şi cam sătui să spună în scris că pe trecerea de pietoni trec oameni, că alcoolul nu e prieten cu volanul, ca viteza ucide.

  In politica, lucrurile sunt clare...cei care intră din convingeri puternice, se convig repede ca nu au loc de aplaudacii orientaţi bine. E drept, am câţiva prieteni care îşi fac bine treaba, dar sunt caţiva doar.  Feţele triste, oamenii satui de aşteptare, ignoranţii şi superficialii sunt decorul general. Şi mai sunt câţiva rătăciţi care trăiesc să construiască o lume mai bună, da, acei nebuni care umblă pe jos ca să ii inveţe pe semeni puterea îmbrăţişării, zâmbetului, implicarii...frumoşii ciudaţi de care imi va fi dor.

  In afaceri reuşesc adaptaţii, cei cu strategii neortodoxe şi  cei care lasă totul pentru un cont frumos, restul asistă la cum le ies peri albi în timpul cozilor de la Finanţe... Însă, cunosc şi oameni care luptă şi reuşesc, dar preţul e greu de estimat, pentru că ţara mea mama funcţionează şchiopătând atât ca sistem , cât şi ca resursă umană, dar, deh, România e plină de români formaţi după chipul şi asemănarea sa..

Oamenii frumoşi şi bogaţi în simţiri aşteaptă în tăcere sau îşi blochează comunicarea cu acea parte urâtă a societăţii. Copiii noştri geniali îşi fac drum către alte tărâmuri mai civilizate, unde există o scară reală a valorilor. Artiştii nostri valoroşi ies ocazional la vedere, atunci când pseudoartiştii sunt prea ocupaţi să facă bani, unii cântă în trei concerte pe zi :(. Scriitorii noştri de excepţie sunt valori naţionale doar postmortem, actorii noştri iubiţi sunt umiliţi în piaţa publică de nişte guvernanţi semidocţi(si sunt draguţă), părinţii nostri îşi aşteaptă pensiile de 400 de lei ca să îşi cumpere medicamente de 500, salariile sunt o jignire pentru orice om care crede că merită să trăiască, sistemul asigurărilor sociale e ocupat permanent cu remanierea, învăţamântul experimentează de 25 de ani formule noi, toate "inovatoare". 

As putea sa scriu zeci de pagini fără oprire, dar strigătul meu va fi unul care va ajunge în acelaşi coş cu al altor fugari. Şi oricum, lectura multă e otravă curată.

  Nu pot să plec înainte de a-i transmite României că sper ca tot ce-am adunat negativ despre ea sa-mi fie contrazis...măcar, într-o buna zi...

  Las în urma oameni minunaţi, pe care ii iubesc sincer, las în urmă un dor imens de ţară, dar nu de ţara politicienilor mocirliţi mereu ca după inundaţii, ci de ţara  valorilor, o ţară a Brătienilor, a lui Maniu si a altor eroi cu sau fără nume, o ţară a poeziei de excepţie, o ţară a bogăţiilor care te vindecă şi te hrănesc. Las aici, acasă la mine, iubiţi părinţi şi rude, prieteni cum rar gaseşti pe Pământ, comori pe care unii se fac că nu le văd şi, bineinţeles, speranţa că într-o zi ceva se va schimba. 

  Te iubesc, România, şi, te urăsc gândindu-mă că nu ne poţi iubi şi tu!

 Iar pentru voi, luptători glorioşi, cei care rămâneţi neînvinşi aici, am cele mai calde gânduri şi respectul pe care-l meritaţi. Poate de la distanţa voi fi mai utilă decât am reuşit să fiu în anii mei de implicare nebună.