Femei avariate responsabil

Aşa suntem noi, mereu pregătite de ceea ce nu ne dorim să se întâmple, mereu dispuse să dăm totul pentru un întreg, mereu pe fugă, de parcă maratonul este a doua noastră natură. Femeile se avariază responsabil aproape în fiecare zi. De multe ori, ceea ce se întâmplă în jurul nostru, ne face să urlăm, iar de fiecare dată o facem în interior. Sunt momente când ne promitem solemn că data viitoare va fi altfel, însă de fiecare dată e la fel. De atâtea ori considerăm că suntem în contextul potrivit şi de atâtea ori realizăm că este efemer. Femeile iubesc într-un fel ciudat, felul acela care lasă urme, cele mai multe devin defecte pentru cel care intră ultimul în viaţa noastră...E drept, nu merită tot bagajul de frustrări şi limitări, însă dacă ramâne, e clar, el este. De la an la an, devenim tot mai uzate, reparate pe alocuri şi mereu în gardă. Problema este că nu avem probleme, şi, totuşi, trăim pentru a ne complica viaţa. Nu ne sileşte nimeni să ne implicăm nebuneşte în cele mai banale momente ale vieţii, nu ne obligă nimic să suferim pentru fiecare poveste tristă, uneori ea nici măcar nu este a noastră, nu ne aruncă nimeni în situaţii complicate, intrăm pentru că am învăţat să ne hrănim cu ele. Să descurcăm, să desluşim, să ne mâncăm nervii, să căutăm noduri în fire drepte... astea suntem noi, nişte mecanisme colorate, parfumate şi complicate. Viaţa aia liniştită, pe care o căutam teoretic, ne scoate din minţi, iar dacă o avem, e grav, e deprimant. Cine ne mai crede când spunem că suntem în căutarea normalităţii?? Să fim serioşi! Doar suntem femei deştepte, puternice, evoluate...doar nu am vrea să trecem prin viaţă ca nişte legume, care , apropos, după ce se pălesc sunt bune de aruncat... De fiecare dată cand ne implicăm, când suferim pentru cele mai banale gesturi, când regretăm cele mai impulsive alegeri, când iubim cu disperare, când selectăm cu inima, când visăm la imposibil, când alegem diplomaţia, când coacem cu lunile un mare eşec, când alergăm fără ţintă doar de dragul implicării, mereu, dar absolut mereu ajungem să ne dăm câte o daună, uneori chiar totală. Şi uite aşa, pentru că ne place tot ce este anormal, imperfect, puţin periculos şi poate chiar murdar, ajungem să fim avariate deasupra umerilor, însă de fiecare dată o facem responsabil...Ştiu, nu suntem toate aşa, dar cele care sunt,se ştiu şi ştiu ca este incurabil.

Iată, că vine un nou an, în care ne propunem un alt set de reguli, din care vom respecta poate nici jumatate, dar de care ne vom aduce aminte în timpul unei alte avarii.
In rest, numai lumina si...Full Casco!

Am 30 de ani?

Daca l-as fi ascultat pe Balzac, 30 de ani m-ar fi prins trista, debusolata si singura. Fara suparare...ori eu nu simt varsta biologica, ori noi am invatat sa savuram trecerea anilor.

Poate, candva, de a lungul acestor ani, m-am temut de cum ma vor gasi cele 3 decenii. E adevarat, la 20 de ani imi inchipuiam totul altfel, ma vedeam in alte locuri, inconjurata de alti oameni, insa timpul ne trimite mereu spre ceea ce cautam sa fim, iar eu, astazi, sunt exact ce am cautat sa fiu. 

In toti ani care au trecut, am invatat. Am invatat cum sa iubesc, cum sa urasc, unde sa ma pozitionez, cum sa savurez fericirea, unde sa-mi  gasesc linistea si ce sa arunc din bagajul emotional.
N-am fost perfecta nicicand, nici nu cred ca am sa fiu...Am invatat ca perfectiunea este ca o durere de cap in forma continua, am invatat ca este mai sanatos sa te inconjori de imperfectiuni frumoase decat de false forme fara cusur.
 Am invatat in anii astia puterea refuzului, pretuirea de sine si dezinteresul fata de parerile neavizate. Am fost mereu un aspru judecator al vietii mele, am ales rational, dar si dureros de sentimental. Am plans, am ras, m-am urat si m-am ridicat in slavi, iar din tot caruselul asta emotional am invatat sa fiu eu.

Cu 10 ani in urma nu ma gandeam decat la ce am de facut, astazi, fug cu disperare de banal si pretuiesc mai mult drumul decat destinatia.
 In anii astia am descoperit sute de portrete, unele frumoase, altele ingrozitoare. Cel mai mult m-au conturat uratii, de la ei am invat durerea, suferinta si mizeria. Lor le multumesc, daca nu ii intalneam  poate ca as fi fost fragila si instabila, fara ei poate ca n-as fi avut acelasi contur.
Mi-au trebuit ani ca sa invat sa aleg, este ca la supermarket, testezi produse, pana alegi ce ti se potriveste.
Am invatat tarziu ce inseamna o imbratisare, dar, azi, ii cunosc si puterea(Panse, ai facut treaba buna!).
 La 30 stiu ce minunata e iubirea aia ca-n clasele primare, fara prea multe calcule si fara intrebari, doar cu trairi, atat de frumoase incat le pot vedea in oglinda. All-in!
Astazi, n-as da nici o luna inapoi, caci fiecare zi inseamna o piesa din mine.

Daca o femeie infloreste la 30 de ani este pentru ca pana aici strange formulele magice

La 20 de ani eram o rasfatata,  nu-mi placea mai nimic, atat de putine lucruri ma incantau, dar radeam mult si cu pofta. 

La 25 de ani se intamplau atatea intr-un timp scurt, imi dadusem sensurile vietii peste cap, nu ma intelegeam si ma gandeam serios ca ar trebui sa ma linistesc, sa intru si eu in randul lumii, dar a tinut putin...

La 30, am sa va povestesc la anu, ca doar ce am intrat in ei...

Frana de mana a ego-ului...

Uneori ne ratacim pe drumuri drepte cu un singur sens, alteori dam sens unui drum in care n-am fi crezut vreodata. Mereu cautam o cale facila catre ideal, dar rar ne amintim ca idealul este complicat. Banalizam cele mai profunde momente si exageram cele mai superficiale intamplari. Ne lasam condusi de iluzii si ne infranam cele mai frumoase sentimente. Ne incordam trairile in cutume si ne incorsetam fiorii in norme inutile. Doar, deh, societatea ne vrea oameni de isprava, iar libertatea exagerata ne-ar putea afecta imaginea care ne pozitioneaza pe harta existentei. Si, intr-un final, ne vine sa fugim de ei, de noi si sa traim fara scop, fara limite, fara constiinta si fara animalul social din noi...

Episodul in care am avut cancer, cu final fericit. Episodul in care sistemul te distruge, fara final...

-Ce se intampla, domnul doctor, ce am?
-Pai, de unde sa stiu eu, sunt sanse egale sa fie sau nu cancer. Facem operatie, biopsie si vedem!

Asa incepea drama mea, cel mai marcant moment al vietii pe care, acum, simteam ca nu am pretuit-o destul.
Povestea mea de "cancer" a continut mai mult decat o boala, a cuprins oameni mizerabili care s-au jucat la propriu cu suferinta, dar si suflete minunate care au fost acolo sa stearga dureri pentru care nu s-au inventat tratamente.
Aveam 27 de ani cand am descoperit ca am un nodul la san. Ipohondra cum sunt, am inceput, in secunda a doua, sa fac cercetare pe internet, mare greseala, caci pana la prima vizita la doctor m-am automutilat sufleteste. Gata! A venit si primul control, prima trauma, primul doctor care cu o raceala greu de descris mi-a vorbit in graba si m-a chemat de urgenta la operatie. Operatie!? Asa fara analize? Nu, mi-am zis! Trebuie sa merg la un alt doctor. Asa am si facut, doar ca aceasta a privit-o pe prietena care ma insotea, ea studenta la medicina, si m-a trimis catre un set de teste mai sigure. Am ajuns la primul elastrograf. Aici, doctorita, renumita de altfel, mi-a povestit despre sani, despre aparat, despre ce ar trebui sa iasa ca sa nu imi fac griji etc. Frumos din partea ei, pentru ca deja ma invatasem cu consultatiile fara prea multe cuvinte. Dar, la momentul adevarului totul s-a schimbat, aparatul arata o imagine care prevestea cancer. Am luat-o de la capat, disperare...Ce fac? Cum imi anunt parintii, fratele? Cum le pot face eu asta? Si, totusi, mai aveam sperante, medicul imi zice ca imaginea poate sa fie inselatoare si ca ar trebui sa imi fac niste analize hormonale. Asa a inceput episodul analizele, analize de care nu auzisem niciodata, bifam pe saptamana o lista lunga. Insa, niciun rezultat nu jusftifica prezenta nodulilor. Asa ca, am mers constiincioasa la un alt control, de data asta un aparat mai performant...Intinsa pe spate, cu inima cat un purice, asteptam sa mi se spuna ceva, sonda se plimba alunecand pe gel, iar eu simteam ca timpul trece prea greu pentru mintea mea facuta scrum, cand doctorul se pregatea sa deschida gura, ma trecea un fior rece care se plimba nestingherit pe corpul meu deja infrugurat de o frica ce ma agresa. Primele cuvinte... -Aici e cancer, nu, nu-mi place! Nu-mi erau adresate mie, ci reprezentantei companiei de la care se achizitionase aparatul. Cred ca pentru a treia oara am avut senzatia ca ma scurg din propria materie, valuri reci si fierbinti dansau pe mine... Am incercat sa zic ceva, dar nu reuseam sa imi gasesc coerenta, au inteles ca vreau sa stiu ce se intampla, iar raspunsul a fost: "Sa-ti mai faci o programare la endocrinolog." Pai, pai... Am iesit pe usa gandindu-ma de ce ma trimite iar la endocrinolog daca aparatul arata cancer, asa ca sa nu-mi dea ea vestea?!
Am urmat cu strictele fiecare indicatie si pentru fiecare afirmatie am consultat mai multi doctori. Totul a durat un an. Un an infernal, anul in care in jurul meu am trasat un nou contur, anul in care am plans fara sa stiu ca o fac, anul in care totul a avut alta culoare...Programari la operatie si intoarceri din drum, injectii si tratamente naturiste, teste peste teste...
  Atunci, nu mi-a fost frica de moarte, mi-era dor de tot ce as fi  putut lasa aici. Atunci ma durea doar suferinta oamenilor pe care ii iubesc cu disperare, ma durea durerea pe care o provocam...Zilnic, imi vedeam parintii plangand, imi simteam fratele disperat. O, Doamne, era mai usor daca as fi fost singura, macar eram doar eu... M-a distrus ideea ca ii fac sa sufere, dar in acelasi timp ei au fost cei pentru care nu-mi permiteam sa renunt la lupta.
  Atunci, am simtit ca oamenii pot fi tratamente...Am simtit sa nu spun ce mi se intampla, le-am impartasit doar celor mai apropiati, iar ei au fost acolo langa sufletul meu, dispusi sa plece cu mine de mana la lupta.
  Atunci, fiecare carte citita avea un parfum pe care nu-l mai simtisem, fiecare floare avea alta forma, fiecare moment era parca trait intr-o alta lume...
  Atunci, am simtit un sistem mai bolnav decat mine, doctori pentru care bisturiu este totul, doctori care nu dou doi bani pe ceea ce provoaca in suflete. Am descoperit ca in tara asta este vorba doar despre boli, de parca acestea ar fi purtate de roboti, nu de oameni cu sentimente...
  Atunci, am aflat ca lupta poate fi dusa cu zambetul pe buze, ca nimic nu e prea mult, ca nicio cruce nu este prea mare, ca niciun sacrificiu nu e exagerat.

Am aflat despre mine mai mult decat as fi putut sa o fac daca as fi dus o viata linistita, am aflat ca fara viitor, viata are alte prioritati...Am invatat ca ceea ce am astazi trebuie transformat in traire, am inteles ca daca in jurul meu sunt oameni cu sentimente frumoase, nimic nu ma poate face sa renunt.

Anul trecut am aflat ca nu e cancer, anul acesta am aflat ca tumoarea mea este o "malformatie congenitala", pe care multi nu au vazut-o.

Stiu ca nu am luat un Oscar, dar mi-au trebuit trei ani pana sa scriu despre asta, asa ca simt sa va multumesc.

Multumesc, Silviu, pentru ca ma iubesti cu atata disprerare! Multumesc, Nico, pentru toata implicarea!
Multumesc, mami, pentru ca ai stiut mereu sa fii cea mai buna mama!
Multumesc, tati, pentru ca m-ai facut mereu sa ma simt pretioasa!
Multumesc, Laura, pentru ca mi-ai sters lacrimile si mi-ai suportat cele mai negre zile!
Multumesc, Claudia, pentru ca te-am stiu mereu langa sufletul meu!
Multumesc, Simo, pentru ca esti mereu pregatita!
Multumesc, Luiza! Multumesc, d-nul Patru!
Multumesc, Edi!
Multumesc, Alina Petcusin!
Multumesc, doamna doctor Craioveanu Ana-Maria!
Multumesc, doamna doctor Lascu!
Multumesc, Tzutu!
Multumesc, Georgi!
Multumesc, Anitza!
Multumesc bunicilor mei!
Multumesc familiei extinse!
Multumesc tuturor care ati fost acolo langa sufletul meu!

Povestea mea este una fericita, poate a fost un semn, poate altfel nu invatam sa pretuiesc viata.
Voi, cei care astazi luptati, sa nu uitati ca mai presus de orice este sa crezi si sa cauti putere!

PS: Acum trei zile, mi-am tatuat fundita roz, am facut-o pentru ca nu vreau sa uit! Cancerul de san nu mai este o boala incurabila, lupta cu noi este dificila, insa doar rezultatul conteaza in final.

Dorul de calcat pe dude...

Mergeam cu pasi repezi spre terasa cu panselute, a nu se intelege flori, ci prietenele mele. Atatea ganduri... ma transformau in carusel emotional, insa momentul care era la cativa pasi de mine ma facea sa simt deja relaxarea. La un moment dat, arucandu-mi ochii in pamant vad cateva dude albe cazute recent din pom. Mamaaa, vreau sa ma descalt si sa le strivesc intre degetele picioarelor, exact cum faceam cand papucii stateau in fata portii, iar eu alergam nebuneste. O emotie inexplicabila m-a cuprins. De ce vreau sa calc pe dude?! Mi-e dor, atat de dor... Sa fie oare fericirea unica a copilariei sau mi-e dor sa imi arunc pantofii cu toc si sa ma cuprinda amnezia? M-am abtinut, n-as fi fost social acceptata daca apaream cu pantofii in mana si murdara. Of, animalele sociale din noi sunt fiarele nemiloase ale propriei noastre spiritualitati. Poate, data viitoare!

N-am ales sa ma fac mare, s-a intamplat!

Atunci, nu stiam ca ma asteapta un drum complicat presarat cu altceva decat imi fusese dat sa inteleg in putini ani in care experimentasem doar mici intamplari. Atunci maturitatea insemna ceva ce deja aveam, asa ma simteam la 13-14 ani, un om matur. Ma incurajau cei din jur," -Ce matura este pt varsta ei!", auzeam frecvent despre mine. E adevarat, mimam intelepciune pe care o furasem de la cei mai in varsta sau din carti. Atunci credeam ca la 25 de ani voi avea copii...Ce naiva! In zile toride de vara, cand domiciliul mi-era in satul bunicilor, plecam la pranz catre prietenele mele, erau la capatul celalalt al satului, aveam costumul de baie pe mine, caci nu se stia cum ajungeam la balta. Asfaltul ardea atat de tare incat puteai face omleta pe el, dar nu conta decat destinatia si ce urma dupa. Uneori, plecam incaltata in pantofii cu toc ai bunicii, imbracata in rochia mamei, cu geanta spanzurata de umar si rujata obligatoriu, imi luam prietenele si defilam tantose prin centru'. Apoi dadeam spectacole la Caminul Cultural, a nu se intelege in incinta, ci pe scarile exterioare. Totul era inconjurat de o poveste boema, noi eram personajele principale, iar lumea satului se invartea in jurul nostru. Atatea nopti de poveste, care incepeau mereu cu: "Ma lasi sa dorm la ...? Hai, te roooog!" Si se terminau mereu cu: Bine, dar maine cand te trezesti sa vii acasa". Atunci, faceam juraminte eterne de prietenie si confidentialitate. Imi inchipuiam viata mereu alaturi de surorile mele siameze, pt ca eram imposibil de despartit. Dezvoltarea mea ca om a inceput cu acele principii, gandite in grup, cu secretele noastre sfinte, cu fiorii naivi aparuti din intamplari nevinovate, cu sustinerea vehementa a unor poziti fata de viata. Visul meu a inceput acolo, visam sa fiu "crainica" de televiziune si mi-am urmat o viata visul. Acolo, cu ele, in toate vacantele, m-am creionat. Am avut noroc de prietene perspicace, alaturi de care am dezvoltat cu imaginatie o existenta profunda.
 Uneori cand vad grupuri de fetite la joaca, ma opresc si le privesc, iar in minte creez un alt joc, fiecarei ii atribui cate un rol de personaj, una sunt eu, alta Georgiana, alta Alina...si le privesc si sper sa ramana una in sufletul alteia macar asa cum mi-au ramas mie prietenele mele dragi. E incredibil cum, poate sa treaca luni sau ani, atunci cand le revad simt o relaxare totala, de parca timpul nu a schimbat nimic, parca sunt bucati din puzzel repuse la un interval de timp in locul care nu a fost niciodata ocupat, cu toate ca in viata mea au reaparut partenere de suflet care mi-au insotit o alta perioada din viata.

Actor in propia-mi piesa

Mi-ar trebui zile care sa aiba 72 de ore fiecare pentru a putea participa la toate evenimentele care apar in fiecare zi, insa din pacate, o zi e scurta rau.
Acum ceva timp am fost invitata la un eveniment despre care nu stiam prea multe, dar venind dinspre o persoana de incredere  m-am dus cu ochii inchisi si am ramas asa pret de 40 de minute...cu ochii inchisi! Am experimentat teatrul labirint. A fost complicat, la nivel de emotie, dar simplu in rest.
In prima faza am fost legata la ochi, deci nu am vazut, ci am simtit. Si, in ciuda faptului ca sunt greu de convins, am simtit al naiba de profund tot ce s-a intamplat in jurul meu.
Dupa ce n-am mai vazut nimic, m-am temut ca voi avea in fata  cateva zeci de minute in care imi voi pierde rabdarea si voi regreta ca m-am dus. Dar a durat putin acest gand. M-am lasat dusa de colajul de sunet si arome, apoi am fost trimisa intr-o lume misterioasa, plina de fantastic. Eram parca in nuvela lui Eliade, La tiganci, dar cu un alt fir al intamplarilor. Piesa a fost o incursiune prin viata. Incepe cu momente care te arunca in copilarie si apoi de plimba prin existenta. Te face sa te regasesti si sa te apleci care un interior de care uiti adesea. In jurul tau apar mirosuri diverse si atingeri care te duc catre momente pretioase de care te ai indepartat, iti parvin diverse obiecte pe care incerci sa le recunosti, esti implicat in actiuni  fara a vedea ce fac ceilalti, pentru ca in jur e intuneric. Este un fantastic pe care ar trebui sa il experimentati. Ce s-a intamplat cu mine? M-a intors catre mine, mi-a asezat in cutiute distincte momente din viata si m-a determinat sa imi joc propria piesa de teatru, sa inchid ochii si sa imi acord timp in care sa privesc in urma pentru a-mi netezi drumul ce mi se arata inainte. De acum, cand voi inchide ochii, voi sti sa las banalul cotidian si sa imi ascult vocea simturilor si a sentimentelor. Multumesc!

Pe tocuri, fiti gata...va iubesc!

Ma simt bantuita de cele mai frumoase sentimente fata de femeile din viata mea. Prin targ umbla vorba ca n-ar trebui sa avem o zi anume pentru a ne arata dragostea fata de mame, bunici sau matusi, e adevarat, dar astazi e totusi ziua in care imi amintesc de fiintele in fusta care m-au marcat,se intampla involuntar.
La cativa anisori nu avem bani pentru flori, dar aveam un complice, pe tata, care stia cum se cumpara. Era aventura mea de primavara, ma simteam un personaj important dintr-o societate secreta, ascundeam felicitarea si muream de nerabdare sa o dau mamei. Cate emotii si cate framantari. Cu bucuria mamei ma hraneam pana la urmatorul 8 Martie.
Astazi, cand eu nu mai am pampoane in par, le privesc cu dragoste si ma intreb cum au stiut ele, femeile din lumea mea de copil, cum sa ma iubeasca asa . - Ai sa vezi si tu cand o ai copii, mi-ar zice mama.
Dupa ce m-am desprins de fustele lor, am dat de alte femei spectaculoase pentru mine.
Mimi m-a invatat sa scriu, sa citesc, atentie... cu intonatie, mi-a pus masa si m-a culcat la sanul ei, era invatatoarea exigenta la scoala si mama mea de la 12 la 18 , cand ma luau acasa. Doamne, de cate ori am urat-o pentru  duritatea ei, dar cat am iubit-o apoi, pentru tot ce mi-a dat neconditionat.
 Am trecut apoi la o noua etapa, clasa a V-a, o noua femeie a intrat in viata mea, era calda si blanda, mult am mai plans cand s-a pensionat.
Rand pe rand, au venit in universul meu femei care m-au definit, fiecare a marcat un contur in desenul uman de mai tarziu. Am invatat de la ele cam tot ce a trebuit sa am in bagaj cand am pornit in alergare catre noua mea misiune, aceea de a deveni si eu ca ele, femeie.
Niciuna dintre iubitele mele mame nu s-au priceput in a face declaratii gratuite, iar eu le sunt asemenea, de aceea, poate n-am reusit sa le spun niciodata in cuvinte multe tot ce au insemnat ele pentru mine, dar sunt sigura ca in adancul lor stiu ca sunt aici, mereu cu o parte din mine dedicata lor
Verisoarelor mele dragi, mai mici sau mai mari, de care sunt atasata iremediabil, le-am rezervat pe vesnicie o imbratisare cu dragoste.
Prietenelor mele dragi, alaturi de care am incercat o paleta larga de sentimente, cele care m-au suportat cu stoicism uneori, celor care m-au pansat, celor alaturi de care am descoperit ca Universul e infinit, celor ce mi-au redat directiile si au plans cu mine, celor care m-au imbratisat, cu acea imbratisare care iti da lumina cand inchizi ochii si tuturor sufletelor in carcasa frumoasa, incaltate in tocuri, le multumesc ca s-au aratat in viata mea,exact in succesiunea de care aveam nevoie. Va iubesc!!!

Primavara noua in amintire veche...

Nimic nu se compara cu tine, amintire batrana. Ramai cu noi, esti fidela pana in clipa in care ceva din interior te goneste spre uitare, dar amprenta ta persista intr-un colt care se  coloreaza cand nu te astepti. Asa s-a colorat si pentru mine, astazi, o primavara veche. Acea primavara care ma facea sa simt ca vacanta e aproape. Incalzirea pentru cea de vara mi-o faceam cu zilele de Paste. Invierea a fost mereu insotita de o bucurie colorata in verde crud. O asteptam fascinata. Numaram zilele, imi imaginam drumul pana la bunici, intalnirea cu prietenele mele dragi, care erau altfel decat cele de la oras, florile abia iesite din pamant ,care ma asteptau desavarsite in vacanta de vara, mi-erau dragi pentru ca le cunosteam maturitatea... Ajungeam la tara in prag de sarbatoare si totul prindea dimensiuni pe care astazi nu le mai vad... Atunci, cand eu masuram cat stergatorul de pantofi de la intrarea in casa, casa era imensa cu pervaz gros, pe care ma asezam confortabil in cautarea aventurilor scrise in carti ingalbenite de timp, ferestrele erau parca porti uriase catre primavara, iar primirea bunicilor era un regal de bucurie. Mamaie ma tinea strans in brate si ma saruta de nenumarate ori, de parca isi hranea cu disperare dorul de noi, urma mereu fuga la Vali si Viorica, prietenele mele dragi care ma asteptau parca mereu pregatite sa-mi fie camarazi de nadejde in construirea unui univers nou. Totul avea o cromatica pe care astazi am pierdut-o. Anii au trecut, vacantele s-au rarit, casa a devenit mult mai mica decat palatul in care am crescut, vecini au murit, au imbatranit, prietenele mele sunt aceleasi, dar acum au in casa un micut fabulos, care va alerga si el in cautarea corcoduselor necoapte. Insa, amintirea unui inceput de primavara ramane mereu aceea a anilor mei de vesnica fericire. Oriunde as deschide geamul la inceput de primavara, in buricul orasului sau pe culmile muntilor, imi vine, fara premeditare, in minte amintirea primaverilor in care nu stiam ca oamenii pot fi ca ranile din genunchi sau ca morfina muribundului, acei ani in care toti erau la fel si doar boacanele facute cu bunastiinta ma consumau superficial. Daca as fi stiut ca mai tarziu voi descoperi atatea trairi, poate ceream un manual de folosire pentru maturitatea mult asteptata.

Par-avion? Nu, nu păreţi!

M-am gandit, de multe ori, ca dacă nu m-aş cunoaşte si m-aş vedea la tv, mi-aş zice: Ce întrebări stupide! A fost greu să învăţ comunicarea în masa. Iar ceea ce mă ghidează este bunică-mea, dacă înţelege ce s-a dat în jurnal, înseamnă ca mi-am făcut bine treaba. Uneori, nu-mi vine să întreb nimic!:))) Ştiu tot! E normal, pentru fiecare subiect în parte ma documentez sau îmi împrospătez memoria, iar când ma aflu la momentul "invitat în platou", ştiu deja tot şi aş putea duce un monolog, iar, uneori, aş explica mai bine. :P. E complicat, iar pacatul cel mare il fac cei care stiu puţine, dar vor să arate mult, şi se lansează în a da supradoze de neologisme. Ca să nu mai vorbim de cei care nu au habar despre subiect, dar işi joacă bine rolul de cunoscător.  Dar nu despre asta voiam să scriu, voiam să vă spun despre câteva întrebări la care răspund de vreo zece ani.

• De unde ştii când incepe emisiunea?

Pai, o voce suavă, care vine din cască, imi zice: atenţie!!!, iar, apoi, brusc, mă văd cu coada ochiului pe ecran.

• Tu inveţi pe de rost toate textele?

Daca aş face asta, probabil aş avea la activ câteva invenţii revoluţionare. Deci, nu, citesc de pe prompter.

• Ce faci când la televizor se derulează ştirea?

Stau în poziţie " de ştiri", repet şi fac vocalize. Glumesc!!! Dacă nu au colegii mei chef de glume, desenez sau cânt. Ascult bancuri din cască sau ne revoltăm în grup pe marginea subiectului. Dacă doza de veselie e la nivel crescut, atunci privesc sau chiar filmez coregrafiile făcute de colegii mei.

•    Iţi scrii întrebările ?

Nu.

• Nu iţi vine să râzi niciodată?

Ba daaaa, îmi vine să râd, să plang, dar aştept să ies de pe ecran... şi-mi trece :D

• Ce faci daca iţi cade prompterul?

Ţip, ma exorcizez. :)) Trec la foile de pe pupitru, ce aş putea face?!

• Ce faci când te încurci?

Zâmbesc, pentru că dacă mă concentrez, mă încurc şi mai tare.

• Ce scri după fiecare ştire?

Aş putea să spun ceva care să pară inteligent, ca-mi notez concluzii sau fac observaţii, dar, de fapt, mâzgălesc foaia, tai ce am citit, ca să ştiu unde am ramas.:P Iata si exemplul








Pentru alte informaţii, îmi puteţi scrie pe adresa deja cunoscută! :))